Sunt Cara și sunt aromâncă

mart. 09, 2020

M-am născut într-o familie de machidoni. Așa a fost să fie. Am crescut cu brânză la fiecare masă și mâncare de ardei. Și cu muzică la acordeon.

M-am născut într-o familie de machidoni. Și mi-a fost rușine mult timp că nu sunt româncă. Și că la mine neam se vorbește un dialect cu multe ț-uri, cuvinte grecești, turcești, albaneze și sârbești.

M-am născut într-o familie de machidoni, iar în copilărie, când o auzeam pe bunică-mea că mi se adresează în aromână de față cu colegii de școală, mi se făcea o rușine de-mi venea să intru în pământ. Încercam să vorbesc peste ea ca să n-o audă alții. Ba' chiar când am mai crescut, țin minte că-i spuneam: ”vezi, să nu te apuci să vorbeși în machidonește cum faci de obicei”. Nu mă asculta niciodată. Ea îmi vorbea în aromână, eu îi răspundeam în română.

M-am născut într-o familie de machidoni și abia după niște ani buni am conștientizat că cea mai mare prostie e să-ți fie rușine cu ceea ce ești. Iau ca atare și obiceiurile dubioase și faptul că încă mai sunt oameni în 2020, anul Domnului, care mă întreabă dacă “am fost promisă cuiva” din neam.

M-am născut într-o familie de machidoni. Așa a fost să fie. Îmi place istoria noastră cu grecii, albanezii, turci. Aceștia din urmă ne-au și recunoscut independența și calitatea de popor de sine stătăor acum niște sute de ani pe vremea Imperiului Otoman.  

M-am născut într-o familie de machidoni, cu strămoși veniți din munții Pindului, Cadrilater, Tirana. Așa a fost să fie.