Tic-Tac! Douăzeci și șepte, bine te-am găsit!

“Da, dragă. Într-o dimineață de vară, lătra tare câinele lui nea Mihai. Ne-am speriat și ne-am dus în grădină ca să vedem ce se întâmplă. Când colo, ce să vezi? Barza lăsase peste căpșunile proaspăt coapte…o plângăcioasă. Și te-am luat de acolo că era cald tare și ți-am pus numele Alexandra. Erai cam gălăgioasă tu, dar am zis că n-o fi chiar așa rău. Mare țeapă ce ne-am luat. Pe măsură ce trecea timpul, gura nu-ți mai tăcea.”

Povestea asta o știu de la ai mei din prima clipă în care am început să vorbesc și să tot pun întrebări pe tema: ”De un vin copiii? Și mai ales…de unde am venit eu?” 

”Da, măi fată. Trebuie să-mi fie recunoscător. Te-am salvat de mă-ta. Știi Parcul Tăbăcăriei…pe bulevard acolo, la intrare în stațiunea Mamaia, pe al doilea șir de bănci…mă-ta voia să te lase acolo, de izbeliște, în căruț. Mi-a zis: Tacu, ia-o! Nu mai pot! Ține-o tu, dacă vrei. Eu plec. Nu mai pot cu atâta plâns! Plânge întruna!”

Mama râdea de fiecare dată când tata tot insistă cu povestea asta. Culmea e că i-am și crezut invenția mulți ani. Până într-o zi în care mama s-a enervat și i-a zis: ”Te trimit la maică-ta pe Eliberării, dacă mai tot bați apa în piua cu asta. Că minți de îngheață apele”. 

Anul trecut când făceam 26 de primăveri, făceam review-uri ale existenței mele de până atunci și mai făceam și planuri. Cât să alerg, unde să mai alerg, ce campanii am făcut, câte țări am vizitat, câte cărți am citit etc. 

Anul ăsta vreau doar multe zâmbete pe chip. Că sunt zâmbetele unei semi-maraton, ale unei cafele aburinde, ale unui city break demult visat,  ale unor kpi atinși la job, ale unei îmbrățisări….om trăi și om vedea. Viața se întâmplă. 

#seintampla



Sharing is caring
Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Share on LinkedIn0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *