Din micile drame ale unei familii de machidoni

Când te naști într-un neam ce aparține unei minorități conlocuitoare, prima dramă pornește din faptul că: ”Hii-mea nu azburaști armâneaști”. Altfel zis, te cam deranjează că sânge din sângele tău nu vorbește limba pe care o aude prin casă. Degeabă stă cu bunicii, degeabă îi pui tu muzică macedonească, degeaba te faci luntre și punte. Fie-ta răspunde în românește tuturor întrebărilor adresate în aromână. Și ăsta nu-i chiar motiv de laudă.

image

A doua dramă se întâmplă când odorul părăsește cuibul. Sigur că te enervau toate obiceiurile pe care le deprinsese: că mânca în pijama, că bea multă cafea, că stătea prea mult la laptop, că se băga la duș la ora 12 noaptea...dar de aci până la a pleca în alt oraș? Dar ce să caute ea acolo? Dar cu cine să stea? Dar viața e scumpă în capitală, dar dar dar da…

image

A treia drama poartă numele de ”Fie-mea nu respectă obiceiurile și nici bătrânii”. Peste acest gen de tragedie se trece mai ușor neaducând-o pe oaia neagră a familiei prin preajma babelor-surde-și-planificatoare-ale-vieților-altora și totodată neavând VREODATĂ pretenția de la ea de a ști dansuri, cântece ori tradiții – gen nunți cu 200 de persoane ori tot felul de evenimente la care trebuie să fie prezentă de complezență: ”Trebuie să mergeți la Y că și maică-să și taică-su au venit la noi la botez”. Așa și?

image

A patra dramă și cea prezentă prin care trece familia mea se cheamă: Fie-mea nu mai mănâncă carne, deci e bolnavă, deci o să moară, deci dacă o doare orice e din cauza asta, dacă Mercur e retrograd e din cauza asta, dacă bate vântul mai tare e din cauza asta și per total ORICE e rău în lume are drept argument unic și suficient: ”Fiică-mea nu mai mănâncă carne”. Treaba asta cu carnea e mare lucru la machidoni. Căci la noi, carnea e baza. Și cumva e și un fel de statement post-comunist, gen: ”băi, la noi sfârâie carnea pe grătar în fiecare zi”. Amu, degeaba le tot spun că nu am făcut un obiectiv din a nu mai mânca proteină animală, degeaba le spun că efectiv nu mai simt nevoia să bag curcan și vită, degeaba le zic că ”bă, poate e doar o perioadă, au trecut numai 3 luni juma și mă simt okey, poate mă reapuc, poate nu”, degeaba. Asta e a mai mare tragedie și fiecare apel telefonic începe și se termincă cu: ”Ai mâncat și tu carne, azi? Ca tot omu’? Ori ești vreun șoarece de silvo-stepă?”

image

Copilăria într-un cartier de machidoni

Nu știu alții cum sunt, dar eu am fost păcălită ani îndelungați că am fost adusă de barză. ”Mare brânză, machidoanco!” veți zice. Păi, cam e. Și asta pentru că taică-miu a dus povestea cu zburătoarea-picioroangă-aducătoare-de-copchii la un alt nivel. Mi-a zis că, probabil obosită și sătulă de plânsetele mele, barza m-a aruncat din cioc – fix în grădina cu căpșune. ”De aia nu mai avem așa multe căpșune! Ai căzut tu fix în ele și ai rupt toate tufele” îmi tot spunea taică-miu atunci când plângeam că voiam fructe. Nice played, dad. Nice played.

Revenind la machidoni și la copilărie. Ei bine, lucrurile aveau cumva o ordine clară: trezit, îmbrăcat și mâncat în curte, apoi joacă. Mic-dejunul avea multă pâine ca să mă satur și o strachină de ceai de mușețel cules tot din grădină: ”Mâcâ tot! S-nu ti avdu cî dzîț că-ți iasti foami” (”Să mănânci tot! Să nu te aud că zici că-ți este foame”). Asta îmi tot repeta mamai-mea.

Continue reading Copilăria într-un cartier de machidoni

Pe tine cin te-a învățat să generalizezi, pornind de la un eșantion de-un machidon?

Am citit acu o săptămână un text scris de-o româncă ce a avut o experiență mai puțin plăcută cu o familie de machidoni. Stați c-am recitit propoziția și-mi pare că aduce a titlu de ziar din Vaslui sau cel puțin a gang bang. Nu-i a bună! Rezolv neînțelegerea acu. Așadar, de la capăt și-nc-o dată: am citit un text al unei românce ce s-a căsătorit cu un machidon. Au sfârșit prin a divorța că nah, nepotrivire de caracter. Buuun. Eh, și ce te apuci să faci după ce divorțezi de un om? Îți vezi mai departe de viața ta, respectând ce ați avut? Nu! Păstrezi discreția asupra relației voastre trecute și încerci să construiești ceva de la 0 cu altcineva, atunci când ești pregătită? Nu! Te-apuci să scrii pe blog varii articole în care arunci cu rahat în tradițiile și obiceiurile unui neam, menționând pe alocuri, și nemulțumirile tale din relația cu machidonul respectiv? Răspuns corect! Bingo!!!

image

Mno, ca să elimin orice urmă de îndoială cum că aș lua apărarea neamului, mă văd nevoită să zic de pe-acu că sunt oaia neagră a familiei (părul creț mă ajută) care nu a făcut niciodată ce a trebuit, ci doar ce a simțit. N-am cântat în strună niciunui obicei tâmpit și nici n-am urmat vreodată vreo regulă nescrisă. Că nah, de aia ne-a dat Dumnezeu discernământ: să alegem ce e bine și ce e rău pentru noi. Și cum nu mai suntem în epoca în care muierea era pusă la zid sau era trimisă la cratiță (deși, văleau ce mi-ar plăcea în unele zile doar să mă închid în bucătărie, să-mi torn vin în pahar, să dau muzica-n blană, să pun motanul în hamacul de la calorifer și să gătesc!), putem să ne exprimăm libere alegerile. 

image

Adicătelea, în ziua de azi, dacă îți dorești cu adevărat să-ți trăiești viața de familie după propriile tale reguli, poți. Ah, dacă ții ciocu mic și faci ce-ți spun părinții pentru că depinzi de ei și ești ca o sugativă la contul lu’ tăticul, apăi nașpa! Și asta-i valabilă pentru toate etniile posibile și imposibile din galaxia asta. Pune mâna și muncește și fii tu pe curu tău și-o să vezi că n-o să-ndrăznească nimeni să-ți spună: ”auzi, vezi că mergem la nunta lu X și când o să vină socrii, o să trebuiască să le pupi mâna și ei or să-ți dea bani”. Bă, ești nebun? Ia mergi de cântă la altă masă! Hai, hai, re-pe-jor!

image

Dar revenind la duduia asta româncă. Texte îs exagerate ca să crească unicii pă blog, cum altfel. Acu, sigur că e posibil ca în familia aia să se fi întâmplat totul fix cum a descris ea. Dar e greșit ca tu – româncă ce ai crescut mai toată viața ta printre românii, să crezi că-n 5, hai 10 ani de relație cu un machidon, știi deja tot ce mișcă despre acest neam și a dreacu treabă, te mai și apuci să emiți judecăți de valore: că machidoni sunt așe, că fac așe, că TOȚI cred lucrul ăsta. Să mori tu că-ți permiți să faci asta? Apăi, io ce să mai zic? Io care-s de-a lor și care am stat printre ei toată viața? Hai să fim mai toleranți unii cu alții și să avem niște mai mult bun simț. 

image

Și ca să dau și niște exemple: se plângea că soacra și socrul își bagă coada în relație. Pe bune? This is your best shot? Păi, nu ți-ai dat seama dinainte de treaba asta? A trebuit să o pui de-o nuntă ca ei să-și dea arama pe față? Încă una tot de la duduia asta. Zicea că la machidoni, unica menire a femeii e să toarne un plod. Serios? Păi nu ai vorbit cu bărbac-tu dinainte de căsătorie despre treaba asta cu copchii? Ți-ai zis că ce? Că poate o gândi într-un fel înainte de semnarea actelor la cununia civilă și-ntr-alt fel după? E greșit. Zău așa. Și după aia, ce-ți zspui? Ah! Știu! Hai să aplic principiul inferenței statistice și să consider acest machidon – eșantion  reprezentantiv pentru TOATĂ populația de machidoni.

image

Io spun că atâta vreme cât ai împărțit patul cu un om, atâta vreme cât ai stat sub același acoperiș cu el, să ai minimul de decență și să nu faci pe puritana care a fost perfectă în relație și să accepți că s-a dus din cauza amândurora. Iar naționalitățile voastre au contat foarte puțin spre deloc. Că bărbati la fel de pămpălăi care să joace după cum le cântă mamele lor, îs și la români și la englezi, chiar și la albanezi și nemți. Șoc și groază, huh?

Despre mame

Pentru maică-mea, 8 martie era Ziua Mamei. Era. Pentru că mama ei nu mai e. Și implicit nici 8 martie nu mai e ce era odată. N-o s-o zic pe aia cu: ”bunică-mea a plecat spre o lume mai bună”. De unde dracului știu eu că e o lume mai bună dincolo? Dar asta-i părerea mea nu și a mamei pentru care moartea bunicii a însemnat sfârșitul unui chin. Chin al bunicii. Că nah. Așa se întâmplă. Oamenii buni se sfârșesc după o agonie. Altfel parcă nu se poate.

image

Bunică-mea s-a născut dintr-o mamă bulgăroaică și un tată machidon. A făcut 4 clase, a muncit la ”Colectiv” adică la Cooperativa Agricolă de Producție (Ce-a-pe), a crescut 4 copii și a fost cea care i-a băgat mințile în cap lu’ bunică-miu.
A luptat ca băieții și fetele ei să facă carte. Nu i-a vrut pe nici unul dintre ei la țară, dând la lopată. Avea planuri mai mari pentru ei. A visat dintotdeauna ca mama, fiica ei a mai mare, să fie asistentă. Dădea în vremurile alea mai mult de jumătatea din salariul lui tataia, pe regia de cămin a mamei, ”pe internat la Custanța”, după cum zicea ea. Deh, erau cazarea și 3 mese pe zi, lună de lună. Și costau, nu glumă. Pe lângă mama, mai avea alte 3 guri de hrănit acasă. Se-mprumuta, făcea ”cu economie” totul, dar nici că se lăsa. I se lumina fața când zicea că: ”Adriana anveațî la Liceul Sanitar”. Știu pentru că am auzit-o de atâtea ori lăudându-se cu faptul că mama a făcut liceul la zi în Constanța. 

Se ruga, mergea la ”bâsearicî” adică biserică, se trezea cu noaptea-n cap să facă pâine și parcă nu obosea. S-a pus toată viața pe ultimul loc. Își zicea că: ”ce….e-o simplă tuse! N-are nimic!” Și din nimic în nimic a ajuns cu plămânii praf. Din nimic în nimic a ajuns ca pneumologul s-o întrebe: ”cât fumați?” Nu fumase niciodată. Doar că, întregul sistem respirator îi era afectat.

Maia Mușa a fost cea care l-a acceptat pe tata în familia lor, când el a pășit pentru prima oară în casa din Sarighiol de Deal. Bunică-miu, acu’ 29 de ani, îl luase pe tata la 13-14 cu tot felul de întrebări: ”Și, cu ce ocazie pe la noi?”. Asta în contextul în care știa clar că venise s-o pețească pe mama. N-a mai stat pe gânduri și l-a băgat pe bunică-miu în ședință. I-a zis să nu mai facă atâta pe cocoșul că deh, ”îi bun fciorul. Îi îmșat, nu-i arîchit” adică ”e bun băiatul, e arătos, e așezat”.

image

Au trecut 14 luni de când nu mai e. Mama e bine. Spune că e mai bine așa. Și-mi spun și eu că așa o fi.

Mă-nveți tu pe mine? Pe mine, om bătrân?

Pe vremea când eram clasa a doua – a treia, mă duceam cu ai mei la tot felul de evenimente: nunți, botezuri, tăieri de moț. Bă și la fiecare sindrofie de genul ăsta, era el – prototipul de bătrân nesimțit și prost crescut care credea că le știe pe toate. Dacă m-ar auzi taică-miu ar băga capul în pământ de rușine, fix ca struțul și m-ar mai și dezmoșteni. Noroc că nu mă citește și că nici nu are ce moștenire să-mi dea. Ca să ne înțelegem, bătrânii nesimțiți sunt la fel ca tinerii nesimțiți, doar că mai în vârstă. Atât. Asta-i singura diferență. Altfel spus, niscaiva mai multe primăveri nu înlocuiesc buna creștere. Ar trebui să meargă mână în mână că așa e în tenis. 

Eh, bătrânul ăsta din povestioara mea, după câteva pahare de țuică, s-a apucat s-o spurce pe-o vecină de-ale mele cu ai cărei nepoți mă jucam eu în fiecare zi. Și-a început să-i dea: ”că s-a făcut cât o vacă, că a fost curvă toată viața ei și că e proastă de dă în gropi”. Spiritul meu civic și revoluționar se manifesta încă de pe atunci, așa că nu m-am putut abține și m-am băgat în discuție. În neamul meu, treaba asta poartă un nume. Blasfemie îi zice. I-am zis lui Lali X (exprimare pur machidonească) că nu e frumos să vorbească așa și să înjure ca la ușa cortului (îi mai scăpa și câte-un ”futu-i mă-sa”), mai ales în prezența unor copii mici. Taică-miu, când m-a auzit cu câtă dezinvoltură mă apuc eu să fac ordine, mi-a zis să nu mă mai amestec unde nu-mi fierbe oala: ”auș cu per albu tu cap, va țî ia a țeia sâhârichi” adică ”bătrân cu păr alb în cap, o să te bage pe tine în seamă”. Nu m-am lăsat și am continuat spunându-le că oi fi eu mică, dar măcar nu bârfesc și nu vorbesc așa urât. Taică-miu se făcuse deja verde albastru la față. Acasă deja mă băgase în ședință: ”e bătrân și trebuie să-l respecți”. Io mă făceam că nu înțeleg și-i tot cerea explicații: ”și dacă e bătrân ce? e bătrân și nesimțit! cum să vorbească așa despre femeia aia? și mai vorbea și cu gura plină! și mai și plescăia!” Auzindu-mi spusele, tata a început să facă ca toate visele și să țipe ca apucatul. L-am lăsat și m-am dus la mine în cameră să citesc din Robinson Crusoe. Io o țineam pe-a mea și eram sigură că n-avea dreptate și că niciodată faptul că ai o sută de ani nu o să fie argument unic și suficient pentru proastă creștere. 

Am pornit cu mărturisirea asta după ce-am citit articolul lui Eftimie și după cele petrecute ieri dimineață. Mergeam agale pe trotuar, când un nene de vârsta lu bunică-miu, strașnic de grăbit și nervos, m-a claxonat din mașina la volanul căreia era. Ah? Unde era el? Pe trotuar. Cu tot cu mașină. Conducea cu o viteză considerabilă și io-l încurcam. M-am dat la o parte, încă uimită de cât de tare mergea într-un spațiu dedicat pietonilor și de câtă neșimțire avea de mai și claxona ca să-i fac loc. N-am putut să mă abțin și i-am zis că e cam mare tupeul de care dă dovadă și că ar fi bine să nu mai calce pedala în halul ăsta de tare pe trotuar. Mai merg și copii spre școală etc. Nah, nu e chiar bine. M-a privit și mi-a zis veșnica pomenire a bătrânului prost crescut: ”Nu ți-e rușine să-mi vorbești așa? Dar ce? Mă-nveți tu pe mine ce să fac? Pe mine, om bătrân?” L-am privit cu un dezgust greu de descris în cuvinte și i-am zis că mă încearcă multe sentimente față de el, dar rușine nu se numără printre ele”.
Bătrânețe – haine grele.

Bunică-mea și sfaturile în relație

Mamaie-mea nu-i dusă de prea multe ori la biserică. N-a fost ea cu dintr-astea decât când trebuia musai. De Crăciun, de Paște sau când era vreo nuntă a vreunui cunoscut. În rest, duminica când bătea clopotnița și cânta slujba, ea-și făcea cruce în timp ce cosea gânditoare la mașină. 

Mai scotea un ban cinstit din rochiile pe care le cosea. Îi punea deoparte și la un moment dat, răsărea ceva nou prin casă sau prin grădină. Găsea ea toate drăciile prin piață sau pe la magazinul Tomis din Constanța. Asta în vremurile bune ale magazinului Tomis.

Îmi zicea când eram mică că-i frumos cu iubirea între doi oameni, dar că trebuie să aibă și ce să pună pe masă. Că iubirea nu ține de foame. Nu-nțelegeam eu prea bine de ce se apuca ea să-mi zică mie verzi și uscate despre un subiect pe care nu-l cunoșteam.

Anul trecut când a aflat cât dau pe chirie, a zis un: ”Dumnidzali!” (adică ”Dumnezeule”), a întrebat neîncrezătoare: ”Cafi mes?” (adică ”în fiecare lună”?), a făcut un calcul simplu de înmulțire și a ajuns la concluzia că-ntr-un an irosesc x lei. Drept urmare ceva trebuia făcut. Că doar nu era să pierd atâția bani lunar. 

”Va sț-aflăm un fcior dit București ca-s numai pâlteșțî chirie. Fciorlu al X șeadi t-unâ casâ. Cu aușii, ma ți s-adrăm tora? Nu vai da nafoarî. Așa-i la noi, la armâni”. Și traducerea:

”Trebuie să-ți găsești un băiat din București, mamaie, ca să nu mai plătești chirie! Băiatul lui X stă într-o casă mare în București. Cu părinții, dar ce dacă?! Doar n-o să-i dea afară acum că sunt bătrâni! La machidoni așa e. Știi doar.” 

I-am zis că îl știu pe băiatul lui X, dar că-i cu vreo două capete mai scund ca mine. Doar atât. Ah, și ascultă muzică proastă. 

”Uăi, glară ești, Alexandră! Mini te-amveț di ghini! Nu poț s-le-ai pi tuti”. Și traducerea:

”Fraieră ești Alexandra! Te-nvăț de bine. Nu poți să le ai pe toate în viață”

Ca să nu las lucrurile neterminate, am întrebat-o dacă ea l-a luat pe tataia pentru că era cu casă și animale multe în curte. Mi-a zis că nu. Că ea a vrut cu iubire. Doar că a avut noroc că era și ”îmsheat, și cu pâradzî” adică ”și frumos și cu bani”. ”Și nai mai dișteptlu di tutî clasa” adică ”și cel mai deștept din toată clasa”. Am râs. A râs și ea.

Fotoreportaj: nunta de machidoni

Dormită 3 ore vineri noapte, trezită la primul cucurigu al cocoșului sâmbătă, târâtă la salon pentru unghii și păr, iată-mă-s pregătită de nunta ălui mai mare dintre veri. Și nu mergeam oricum. Mergeam cu datoria creștinească de a-i fi ghid Inginerului, în această minunată inițiere.
– Nu mâncați prea mult la micul dejun! ne-a zis tata. Avem de umblat în multe locuri și în fiecare dintre ele o să fie de-ale gurii.

L-am privit pe Inginer cu un mare: ”ți-am zis io că noi, machidonii, nu ne jucăm când vine vorba de mâncat” scris pe fața-mi și ne-am dus să ne gătim. Înțoliți pentru Cununia Civilă, am marcat Botezul Inginerului la prima nuntă de machidoni, printr-o poză în fața casei lui Ginerică:

image

Pătrunși în casă, Divul a luat primul contact cu ce înseamnă bucuria unui astfel de eveniment. Și asta datorită muzicii cântată de un acordeonist care ”trăia acolo fiecare vers, de parcă ar fi fost rudă cu nuntașii” (am încheiat citatul din Andrei):

image

Mai un: ”Alexandra, dar tu ai mâncat azi?” zis de mamaia, mai un: ”Mircea, tu ești mai mult bou, decât gramBOU (mire/ginere în aromână)” zis de mine și hop țop, ne-am trezit la Starea Civilă cu primul văr căsătorit. Căsătorit și mândru de asta:

image

Ah, dar tot vorbesc despre mamaia și nu v-o prezint. Ea e bătrânica simpatică. Unii zic că am semăna. Acu, nu știu ce să zic.

image

Starea Civilă a fost urmată de o sesiune de induction pe care i-am făcut-o Inginerului. I-am explicat cum stă treaba cu hlambura. Mai întâi a fost problema de pronunție a cuvântului (da, știu că ați repetat și voi cuvântul acu), apoi a fost treaba cu scopul acestui obiect.
– Da, acum mergem acasă să coasem steagu de hlambură! i-am zis senină ca cerul unei zile de primăvară, Inginerului.
– Hla ce? m-a întrebat.
– E un fel de cruce în care se înfig mere! continuu eu, natural.

Am zis să fiu succintă în detalii și să-l las să se minuneze. Când s-a întâmplat prima horă la mire acasă, Inginerul a văzut care e treaba cu dansul și a auzit cum e cu ”melodiile astea în care se vorbește despre un gioni” (am încheiat citatul din Andrei):

image

S-a trecut apoi la bărbieritul mirelui. Și cum iubirea între frați și veri e mare, s-a ținut morțiș să se demonstreze asta și acum. A fost poftit ginerică pe scaun și s-a avut grijă de el așa cum trebuie, cu cuțitul și satârul.

image
image

Mă rog. A supraviețuit. Apoi, hai la mireasă. S-a lăsat convinsă să plece din casa părintească după ce s-a mai cântat și chiuit ca să se audă în tot cartierul că e cu veselie.

Nu e ea nunta machidonească dacă nu se oprește circulația pe vreo stradă sau bulevard. Că doar unde era să danseze hora? În plus, s-a adeverit astfel și ceea ce i-am zis Inginerului: ”În fiecare loc în care o să mergem, o să se întâmple două lucruri: o să mâncăm și o să jucăm!”

image

Bonus? Inginerul a fost peste poate de fericit că mireasa urma să fie escortată de el la biserică!

image

Slujbă mare și frumoasă, cu înconjurat masa de 3 ori, cu veșnicele aberații din Biblie, la care am râs (în interioru-mi): ”femeia trebuie să se supună bărbatului” ”Bă, ești nebun?!” mi-am zis.

”(…) Femeia trebuie să se înmulțească ca Rahela” ”Wait, Ra…, what?” am continuat.

Am zis că am râs în interioru-mi? Okey! Recunosc! Am râs și pe bune. În exterioru-mi:

image

Am tras un selfie la iconostas:

image

Am râs de mire că nu se mai sătura bând din vinul dat de părinte:

image

M-am mai strâmbat la aparat:

image

Și mi-am dat seama că I am becoming my mother:

image
image

Sau Iulia Timoshenko (a se admira codițele împletite)

image

Nu că tata nu ar avea priviri ghidușe și nu aș avea și ceva de la el:

image

Hai acuș la mire acasă din nou, întru a înfăptui încă un obicei: unsul tocului ușii cu untură și primitul tinerilor însureței cu alai, dimpreună cu un prosop prins în jurul lor: 

image

Apoi, val-vârtej la salon. S-a lăsat cu dans. Mult dans. Dans și ”mișteari”. Adică procesul prin care cei ce dansează în horă primesc bani. ”Adică tu ai făcut o tură de dans cu crucea aia și ți s-au dat și bani?” a tot repetat Inginerul de vreo 3 ori. ”Da, Andrei! Așa e obiceiul!” i-am răspuns scoțând limba la el.

image

În cele din urmă, după multe poze și multe explicații suplimentare legate de obiceiuri și chiuieli și ce înseamnă jucatul găinii și de ce se dau prosoape la final de nuntă, Inginerul m-a privit total debusolat:

image

Anyway, apoi am admirat dimpreună surpriza făcută de ăsta mic al meu, Ionuț, vărului nostru cu pirostrii. Practic a dansat street dance și a dansat tare bine.

#OarîBunî și Casă de Piatră.

Românul intitulat Inginerul a supraviețuit acestei încercări. E bine, sănătos.

Când duci un român la o nuntă de aromâni – 3 –

Povesteam în două articole, aici și aici, cum stă treaba atunci când, tu-duduie aromâncă, urmează să faci pasul ăl mare. Nu, nu vorbesc de căsătorie și nici de copchil, ci de momentul ăla în care duci un român la o nuntă de aromâni. Să zicem că nunta vărului, așadar nu e chiar vreun unchi de cumătră văduvă de gradul 3, ci vărul primar, ăla cu care ai crescut, ăla care te-a învățat fotbal și cum să îngropi omleta bunicii în grădină sperând că o să iasă un copac cu ouă. 

Te trezești sâmbăta la prânz și vezi că el, românul cu pricina, nu e în apele lui. Te uiți la ceas: ”băi, o să-și dea seama că nu sunt chiar fată gata de măritat și că în loc să deretic prin casă, în loc să pun de-o ciorbă, io mă întorc pe partea aialaltă să (mai) dorm. Hmm, e bosumflat! Eh, hai! Doar nu s-o fi supărat că am dormit (iar) 3 ore în plus față de el.”

Și încerci să afli de la el care e treaba:
– S-a întâmplat ceva? 
– Nimic.
Știi că e o minciună la fel de mare ca aia cu: ”Am citit termenii și condițiile”. Și insiști:
– Sigur?
– Nu s-a întâmplat nimic. Doar că ai scris articolele alea două despre cum o să fie la nunta de machidoni și atât. Am nevoie și eu de lecții intensive, nu așa. De la ”arustico” (desert) n-am mai învățat nimic. Mă simt nepregătit.
– Asta cam așa e, îi răspund.
– Adică vreau și eu să știu mai multe. Training ceva. Cum o să fie? îmi zice îngrijorat.
– Păi, ce atâta încolo și încoace? îi zic. Or să muște din tine. Pregătește-te. O să îi vezi dansând cu un fel de cruce numită hlambură, pe care cu câteva ore înainte vor fi așezat vreo 3 mere. O să auzi multe babe surde falsând și niște dudui care vor sta pe zestrea miresei, dudui care vor primi bani. Tot bani vor primi și cei care vor dansa în cor. O să trebuiască să mănânci și când se ia mireasa, și când se iau nașii și când dormi și când dansezi. Mult. Or să se facă glumițe pe seama bărbii tale sau, cel puțin, niște coate date tot o să vezi când vei intra în scenă. Ah! Și, ca idee, ești probabil cel mai înalt om de pe acolo. S-ar putea, de asemenea, să fii împins cu ușa referitor la întrebarea: ”Și voi….când?” În momentul ăla va trebui să zici: ”yo no hablo español” și să pleci unde vezi cu ochii.

Fără nici un fel de legătură cu ce am povestit mai sus:

Un nou episod, săptămâna viitoare.

Cu plăcere.

sursă poză: https://twitter.com/dwightfalse/status/493945557195714560

Când duci un român la o nuntă de aromâni – 2 –

Păi, nu eram eu datoare cu o continuare a articolului ăsta? Cu plăcere, din nou. Așadar: 

5. Ai barbă? Nasol de tine!
Te-a lovit și pe tine hipstăreala? Îți porți mândru mustăcioara & co? Zici că vrei să te duci așa la nunta de machidoni? Bine, băbăiatule! Doar ce le-ai asigurat subiect de discuție duduilor. Or să se întrebe daca ești român, apoi or să dea vina pe religie, apoi când or să afle că nici naționalitatea, nici Dumnezeu nu reprezintă motivele pentru care tu nu ai lamă de ras, în casă….or să concluzioneze că ești leneș. Congrats!

6. Nu te duce singur nicăieri!
Nici măcar la toaletă! Gata, ai terminat de râs? Bun. Recitește punctul 6. L-ai recitit? Putem continua? Bineeee. De ce să nu rămâi singur pe nicăieri? Pentru că orice loc în care ești doar tu cu tine: la o țigară în fața restaurantului, la sfânta budă, la o discuție telefonică cu vreun prieten…ei bine, acelea sunt prilejuri numai bune pentru rudele cu pricina să te ia la o discuție. Practic, atunci vor putea ele – mătușile și ei – unchii, să te întrebe câte în lună și în stele. Se puseseră deja pariuri referitoare la câți ani ai, dacă mașina parcată e a ta (dacă e la mâna a doua, dacă e în leasing), dacă ai casă în București sau ba. Și când te prind singur, băbăiatule, atunci să vezi interogatoriu. 

7. Mai gras înseamnă c-o duci bine
Deci fă bine și dormi în fast-food-uri, bagă shaorme și dulciuri la greu. Dacă apari pe acolo fit sau slăbănog ori dus la sală (ferească Dumnezeu să fii alergător de curse lungi că atunci chiar că ai pus-o….căci ești skinny), or să spună că o duci rău, că nu mănânci de griji, de muncă multă și prost plătită. #TrueStory. Vorbesc din experiență, cum s-ar zice. 

Va urma. 

Sursă poză: http://bit.ly/1MIHKWf

O bunică meseriașă

Un bunic meseriaș ca al meu, despre care am povestit săptămâna trecută, nu putea să aibă decât o nevastă pe măsură. Mamaia a fost croitoreasă. Se așeza la mașina aia de cusut de dimineață și nu se ridica decât după ce-și termina treaba. Își punea ochelarii pe nas, își lua foarfecele și săpunul cu care punea semne pe materiale și se apuca să coasă cântând….și avea un glas….ehe!! Mamaia nu face parte din categoria: ”babe surde care zbiară la nunți ca niște mâțe miorlăite”. Nop. Ea chiar știe cu muzica. Și acum, la cele multe primăveri pe care le va împlini în această toamnă, ar putea să bage un cântec machidonesc de să răsune satul. 

La mamaia veneau toate vecinele de pe stradă. Aduceau metri întregi de materiale și o-ntrebau de fiecare dată: ”Tanti Gina, până săptămâna viitoare e gata rochia?” ”E gata, sigur că e gata” le zicea mamaia, deși mai avea de cusut o droaie de haine și de crescut 4 nepoți care erau ca argintul viu. Niciodată nu zicea că nu mai poate, că a obosit, că e prea greu. Le sfătuia pe duduile din cartier și cum s-arate rochiile, le sugera modele și căptușeli și combinații de culori de stătea mâța-n coadă. Avea clientele ei fidele pe care nu le refuza nicicum. A-nvățat mamaia singură să facă și șalvari și fuste crețe pentru compatrioatele Rrome de peste stradă. Le trata ca pe toate celelalte muieri. Ba, aș  zice chiar că-i plăceau mai tare țoalele astea țigănești căci erau mai greu de făcut și îi puneau îndemânarea la încercare. 

Mamaia mi-a făcut rochii pentru serbările din grădință și școala generală, fuste, costumașe de catifea și raiat. Mamaia mi-a împletit ilicuri, bluze și totoși cât să-mi ajungă pentru trei vieți. A cusut lenjerii de pat, draperii, șorțuri și câte și mai câte. Mamaia mea e meseriașă. Să-mi trăiască, zic!

#SustinRomaniaMeseriasa

Sursă poză: http://bit.ly/1TVUvRf