Voi să nu faceți ca mine

Am auzit în filme ca toate reacțiile și comportamentele noastre de adulți își au rădăcinile în copilărie. Păi, numa bine, zic. Asta explică multe. Încep cu o scurtă istorisire și mai apoi, fac pe sfătuitoarea. 

Eram printr-o doua, la o serbare inter-trimestrială, când bunica-mea, vazându-mă cât de în spate stau în grupul de copii aliniat pentru recitat și cântat, a simțit nevoia să intervină. Mai întâi, mi-a făcut semn pe șestache ca să trec mai în față, apoi a strigat ceva în machidonește, apoi pentru că nu mă mișcam neam din spate, a început să dea dezaprobator din cap. M-a luat la o discuție, de față cu tata ca să fie sigură că-mi intră în cap ce-mi spune. 

Eu nu voiam să trec în față, pentru că deși știam poeziile tuturor copchiilor și ordinea lor, precum și toate cântecele, mă gândeam: ”Dacă o să greșesc? Dacă mă încurc în versuri când recităm în cor și mă vede învățătoarea?” Dacă și cu parcă tralalalala. Ca o mică paranteză, eu eram printre puținii elevi care făceau canto și știam solfegii, iar de ținere de minte…hehe, păi eram o viitoare femeie, noi nu uităm. Nimic. Vreodată.

Mi-am petrecut mare parte din viață, stând în spate pentru că-mi răsărea în minte întrebarea asta: ”dacă”. Până acum 3 ani când am zis: ”fuck this shit! doar nu sunt eu cea mai proastă din curtea școlii!” Momentul ăla a fost marcat de prima cursă la care am decis să particip. Mi-au trebuit prea mulți ani ca să mă conving că pot și că nu o să se tragă cortină în timp ce eu sunt încă pe traseu. Și dacă o să se tragă, ce? Să închidă ăia porțile, să deschidă străzile și eu să fiu în continuare la kilometrul 6. Așa. Și ce? Și dacă s-ar întâmpla asta, ce? 

Timpul a trecut, am învățat, vorba lui Paul Dicu, că pot să alerg și ca pot să nu postez pe Facebook că alerg. Că se poate și așa:)) Îi urmez sfatul parțial, deh.

Am făcut cross-uri, alergare prin pădure, la munte, prin nisip, semi-uri și anul ăsta ștafetă. Și m-am bucurat de fiecare pas pe care îl făceam. M-a stressat doar gândul că nu o să nimeresc traseul și că o să mă pierd pe acolo. Li s-a întâmplat și altora, mi se putea întâmpla și mie. Mai ales mie. La ștafetă nu m-am întrecut cu nimeni. M-a interesat foarte puțin spre deloc timpul, drept urmare nu am avut nici o aplicație deschisă, nu am căutat să aflu nimic de pace, viteză, kcal. Și cred că am făcut bine. Cred că nu mai caut să demonstrez nimic. Nimănui. Și cred că e minunat.

Am alergat cu colegii din agenție, am făcut live streaming pe Facebook, am băut un cico după și m-am hotărât să mă duc mai des să-mi omor demonii prin alergare. Pentru că m-a pălit un dor nebun de ea, de alergare. De trei ori pe săptămână nu mai e suficient. Nop. Not at all.

image

poza cu momentele cheie. momentul ăl mai important: Heineken – Constanța shareuită cu Motănescu. 

Alerg, alibiul perfect

Sunt alergătoare. Înainte de asta însă, sunt muiere. Și în calitate de reprezentantă a acestei specii, e de datoria mea să împart din secretele mele cu compatrioatele-mi. Cu plăcere. 

Așadar. N-o să-ți vină să crezi cum replica: ”Alerg” poate fi alibiul perfect pentru tine, muiere ce (asemenea mie) ai o explicație perfect valabilă pentru orice. O să enumăr aci x ipoteze. . 

Ipoteza 1: ”Câtă înghețată ți-ai pus! Doamne, cât poți să mănânci!”
Replica ta trebuie să fie: ”Alerg diseară. Am nevoie de glucide”

Merge, nu-i așa? Mănușă, aș zice. 

Ipoteza 2: ”Poartă și tu tocuri mai des că-ți stau bine!”
Replica ta trebuie să fie: ”Alerg diseară. Nu vreau să ajung cu picioarele umflate după ce o să stau 11 ore pe tocuri la birou. Cum o să mai alerg?”

Asta când se apucă Divul să comenteze că prea ai un parteneriat cu Converșii și tenișii. Hipstăriță-Hipstăriță, dar ia mai încearcă să fii și domnișorică. 

Ipoteza 3: ”Iar ai venit obosită la birou. De ce nu dormi mai mult?”
Replica ta trebuie să fie: ”Am alergat aseară și s-a activat energie în corpu-mi. Nu am mai putut să adorm devreme. Endorfinele, bată-le vina!”

Aici e pe bază de manageri, după cum v-ați dat seama. 

Ați înțeles ideea. Și să vi se spună: 
– Ți s-a scurs rimelul!
– Ai întârziat!
– Mergi ciudat!
– Ești agitată!

Replica cu care puteți veni este: ”Am alergat” + completări în funcție de situație. 

Cum ziceam….cu plăcere. 

image

Doftorii constănțeni

– Hai să-ți dau pe cineva la telefon, îmi spune mama, în această dimineață.
– Nu pot să vorbe…., dar era prea târziu căci deja eram în legătură directă din metrou….cu doftorița care mi-a cercetat rinichii de ziua mea.
– Ce face rinichiul drept, mă întreabă doftorița. Eu sunt încă la spital de azi noapte, deci cred că măcar tu faci mai bine ca mine.
– E ghini. Scurte crize ieri, dar deh. De înțeles. Am fost mai preocupată de Robbie și nu de el. Oricum, am sărit coarda, m-am cățărat pe munți, am alergat în sprinturi și am mers și cu bicicleta. Totul pentru rinichi. Adică…eu și autovehiculele de orice tip nu egal love. Speram chiar să cad de pe biclă, să fie o treabă cu șoc pentru el ca să plece și ultima petricică, dar nu fu să fie! îi spun duduii. Cred că încep să am echilibru. Nici în mobila din casă nu am mai intrat așa des. Adică, bine, okey…tot am câteva vânătăi, dar nu ca înainte…
– Aha. Bine. Vezi să nu te dai pe partea bicicliștilor, că totuși….tu ai un genunchi de distrus, un omoplat dislocat de chinuit, niște tălpi cu bășici de întreținut. Și astea ți le face doar alergatul în neștire. 
– Promit solemn să nu! îi spun impresionată de simțul umorului ei.
– Zi ușoară și pietre puține!
– La fel, îi zic!
#DoctoriiDinConstantaSuntĂiMaiTari  

image

Runoholici în Albena

Acum 11 ani când am mers prima dată cu Miruna la Sibiu, oamenii care ne vedeau cum mergeam prin Piața Mare, ne întrebau nedumeriți: ”Dar de ce alergați? Noh…mereți, dară! Îi plimbare sau ce e?” Nu prea ne dădeam noi seama care e treaba, căci le răspundeam sigure pe noi că noi așa ne plimbam. Ne plimbam….alergând mai mult a se citi: mers ffff rapid.

Cam asta am făcut și în concediul ăsta. Am luat Albena la alergat/plimbat. Și a fost cea mai bună alegere. Nu e rocket science. Am avut nevoie doar de 1.5-2.5 ore/zi, echipament de alergat, un telefon care să joace rol de aparat foto și pe alocuri și GPS și un partener care să mă însoțească în nebunia de explorare a Albenei.

Și pentru că mi-a plăcut foarte, această experiență, intenționez să fac la fel în mai toate plecările mele din capitală. Că e concediu, team-building, city-break …runoholicii rămân runoholici. Numai pace-ul se modifică și telefonul se umple de poze. Ca să nu mai spun de peisajele uimitoare pe care retina le înregistrează, aerul proaspăt pe care plămânii îl respiră și adrenalina ce inundă sângele atunci când realizezi că nu ai habar pe unde ai ajuns, dar cu toate astea parcă nu te-ai opri și ai mai alerga pe niște foarte multe scări ca să vezi marea de sus.

Am ajuns în Albena, într-o zonă sălbatică, pe poteci pe care se auzeau numai pașii noștri, am descoperit case părăsite, am cules corcoduși din grădinile localnicilor care ne priveau neînțelegând de ce tot alergam și de ce ne tot opream să facem poze, am urcat pante abrupte când simțeam că genunchii ne lasă pe amândoi, doar ca să mai tragem o poză florilor multicolore și izvorului ce curgea din piatră seacă. Au fost 5 zile în care ne-am pierdut pozând și alergând. Mă rog…partea cu pierdutul e valabilă numai la mine. Divul avea misiunea de a mă duce la timp la hotel, pentru cină, ca să mănânc pepene și cireșe. Vorbă multă, sărăcia omului.

Albena văzută alergând, aici:

image
image
image
image
image
image
image
image
image
image
image
image

Alerg prin nisip pentru nisip

Ca orice alergător care se vede precum un mielușel la tăiere în fața medicului, prima întrebare pe care am adresat-o la Spitalul de Urgență Constanța, azi noapte, a fost:
– Și o să mai pot alerga mâine?

Mama și-a dat ochii peste cap și a zis: ”NU”, doamna doftor s-a uitat atent la mine și mi-a zis: 

– Nu că ai voie să alergi, a răspuns ea râzând. Dar te rog să și țopăi, să te lovești la spate cu pumnii, să sari coarda că poate așa elimini nisipul și petricica aia de la rinichi odată. 
– Nu-mi dau seama dacă faceți mișto de mine sau chiar vorbiți serios, îi răspund. Adică o fi de la perfuzia pusă anterior, dar nu mă prind. 
– Vorbesc foarte serios! continuă ea scriind atent rețeta pe care nu contenea să-mi tot înșire pastile. Adică tu ai crizele astea pentru că, probabil, acum se elimină nisipul.
– Ah! Ce bine, îi spun. Nu-i așa că nu ați văzut analize mai perfecte decât ale mele? schimb eu subiectul.
– Zici tu? răspunde ea, în timp ce mă apăsa pe apendice. Doare?
– Puțin! Atâta vă spun, eu nu vreau să mă tăiați și să stau la cele 27 de primăvări pe care le voi împlini în această vară în mai puțin de 48 de ore, pe o targă.

image

– Da, dragă, mai sunt cazuri de operația reușită, pacientul mort! intervine mama ”liniștitoare”. 
– Are voie să bea Ouzo de ziua ei? întreabă Andrei, revenind la lucruri cu adevărat serioase.
– E indicat chiar. Nu mai simte durerea. Trece mai repede! zice doctorița. Atâta doar….să vadă cât Ouzo bea ca să nu ajungă la Urgență din cauza Uozo.
– E okey. Venim și serbăm dimpreună, îi spun. 

image

Am urcat la mama, care ca orice mamă, mi-a mai pus o perfuzie că ”știe ea mai bine”. Orele 1 ne-au prins plimbându-ne prin spital. Mama m-a întrebat dacă o să am grijă de ea la bătrânețe, i-am zis că da, m-a întrebat încă o dată ca să verifice din două surse, i-am spus să nu mai împingă acul ăla de parcă ar vrea să-mi gâdile pereții venelor. 
Azi am alergat vreo 8 kilometri cu vântul în față pe plajă. Așa mi-a zis doftorița.
Lait motivul: am alergat prin nisip ca să scap de nisip. Ce frumos, zic. 

Despre cea mai cea duminică la Wings for Life

Cred că ideea de a alerga pentru o cauză atât de nobilă cum a fost cea de la Wings for Life învinge și ifosele unei rotule, și bioritmul unei muieri care preferă de o sută de ori să alerge de la 10 seara și nu pe zi, și disconfortul creat de soarele ce primii 5 kilometrii ne-a bătut în cap. Mai cred că muzica e o binecuvântare ce se aude în căști. La Wings for Life au fost Rise of Artificial, Subcarpați, Robin and The Backstabbers și Moonlight Breakfast. Vă mulțumesc că existați ca artiști. 30% din cursă se datorează vouă. 

Ziceam că m-am hotărât să mă bucur mai mult anul ăsta. Printre lucrurile de care vreau să mă bucur e și alergarea. Că prea a fost cu sete și furie în ultimii ani. Și nu fu bine. Așa că fac și eu A-B testing. Să vedem ce iese dacă e cu bucurie. Și e bine. E bine că nu mai doare atât de tare fiecare părticică din corp și e bine că e cu zâmbet. 16 kilometri și un pic. 

image

Nu știu alții ce paceri au avut, dar la mine, Ciprian Muntele a făcut o treabă minunată. Atunci când mă resemnasem deja cu gândul că mă ajunge mașina, și că nu apuc kilometrul 16, a trecut cu bicicleta pe lângă mine și m-a încurajat. M-am simțit un pui de Rocky Balboa trăgând tare de mine cât să își facă treaba el – confortul ăla psihic care zice ”bă, am văzut borna de 16 kilometri și am dat cu sprint ca să o prind”. M-am bucurat. Și Ciprian s-a bucurat. Deh, mișăn ăcamplișd bout ueiz.

E o vorbă din popor care zice ”we don’t run against each other, we run with each other”. La Wings for Life am simțit cel mai bine asta. Acu să spun că m-am întâlnit live și cu alergători de pe Facebook cu care instant s-a legat chimia, na, o zic. Da, Anda, la tine mă refer. Tu cu accentul ăla al tău minunat. 

Copiii ăia de pe margine care stăteau cu mâna întinsă ca să batem palma și localnicii de aplaudau erau boostul de energie de care aveam nevoie ca să merg mai departe (cu tot respectul cuvenit punctelor de hidratare cărora n-am ce să le reproșez).

image

Sorin s-a dus ca vântul și a tras-o și pe Diana după el. El a terminat la kilometru 27, ea la 20. Ce să zic? Mi-s mândră tare că îi cunosc și că am alergat de atâtea ori împreună. 

La finish, m-am întâlnit cu unul din Top 3 Cei mai faini oameni pe care îi știuPaul Dicu e vinovatul. Am stabilit să ieșim la bere ca să povestim despre Marathon des Sables. Vorba aia, întâlnesc un om mișto și nu mă las până nu îl descos. Paul, te rog io mult, acceptă un compliment și nu mai comenta cum faci tu de obicei. Cum numai tu știi să faci. 

Iar m-am lungit cu articolul, așa-i ?! O altă dovadă că e faină tare comunitatea asta de alergători și gata! Promit! Așteptam cu Diana autocarul spre oraș, când un nene participant la cursă a oprit mașina și a zis că 4 inși pot urca cu el, că îi lasă la metrou la Pantelimon. Zis și făcut. Coborâm la Pantelimon la metrou și când să traversăm, o altă mașină cu doi alergători a oprit și s-au oferit să ne ducă până la Unirii. Drăguț ‘au ba? Nu s-au dat, bre, la noi! Mă opresc aici cu argumentele. Să mai descoperiți și voi, cei care sunteți tentați să purcedeți pe drumul ăsta, de capul vostru cum e treaba cu alergatul și alergătorii. Că e mai tare așa, decât din poveștile unei runoholice. 

Wings for Life a fost cea mai frumoasă cursă a mea. Mai vreau și la anul.

Inconștienta a crescut mare

Ziceam aici acum câteva săptămâni care e toată treaba cu alergatul. Diferit tare de ce debitam anul trecut prin octombrie, când numai ce făcusem primul meu semi. Mi-a trecut cu autodepășirea și alte asemenea. A nu se confunda cu faptul că acum aș sta în casă, cu șorțul prins în jurul taliei și aș prăji gogoși. 

Bucătăria e locul în care se face Sfânta Cafea și din când în când Sfânta Omletă. Atât. Deci e tot cu alergatul. Că nu prea pot a mă lăsa. Te prinde microbul numit ”Rămân și luna asta lefteră pentru că mi-am cumpărat din nou, un alt echipament de alergat” și nici că te mai lasă. Se întâmplă. Aia e. Te conformezi cu gândul că îți dedici serile alergatului, timpul liber lecturii despre tot felul de minuni despre acest subiect și mai nou, te conformezi că mai faci și un proiect de suflet pe tema asta. 

image

Particip în mai și la crosul de 10 km din cadrul Semi-Maratonului București. Plătesc și acum prețul inconștienței de anul trecut când m-am gândit eu că ar fi potrivit ca înainte de semi-maraton să alerg alte două semi-maratoane de capul meu, în IOR. Am povestit cum m-a lăsat rotula la kilometrul 13 și m-am târât și cum apoi am stat pe bară o lună. Oh well! Măcar era funny domnul doftor arab care m-a tratat ca la carte. Da, domnul ăla care mi-a zis că am o vârstă și că nu-mi mai permit să fac astfel de tâmpenii. Chiar nu-mi mai permit. Rotula face pe nebuna și când merg distanțe mai lungi, darămite să fie vorba de încă un semi, după Wings for Life. Deci baby-steps luna asta la semi. ”Și crosul e bun!” (zise Alexandra, băgându-și unghiile în gât). Am încheiat citatul. 

O fi înțelepciunea vârstei (aiurea, nu e nici o înțelepciune, e fix ideea că atunci când te doare, te potolești ca să nu ajungi în situația de a nu fi capabilă de a merge 3 zile – vezi 2014, octombrie), dar mi-am zis să mă bucur mai mult de alergare anul ăsta. Să nu mai fug. Să fie bucuria aia simplă, brută, sinceră, unică a alergatului. Fie că e în parcuri, pe străzi, pe plaja de acasă, pe munte (păzea că vin), la semi, la maraton, la nu știu ce cros etc. 

image

Soooo…duminică 17 mai, alerg. Din nou. Proba de cros de la Semimaratonul București. Va fi o plăcere să ne revedem. 

Sursă poză: http://bit.ly/1GHRpJO

Eu când am zis că alergatul leagă prietenii….

Da, bre, mă refer la tine, Sabina. Lasă ochii aia dați peste cap, că te văd, să știi. Dar nu despre asta e postarea asta. Ci despre aniversarea ei de 7 ani de blogging…la care ne-am distracționat cu toții. Doamna Cornovac – Mihăilă a scris aici cu lux de amănunte cum fu, iar aici a pus și mai multe poze. Cititorii Sabinei au grăit și au spus ce și-ar dori să vadă în materie de articole, interviuri etc. Cunoscând-o, știu sigur că va ține cont de sugestiile fiecăruia din ei. Tupperware, Curtea Veche, Restart și Runoholics au fost parteneri ai aniversării. Ca o mică paranteză tricourile de la Runoholics sunt cele mai frumoase de pe planetă. Am închis paranteza. 

image

Am vorbit și despre alergat și care e treaba cu viața sănătoasă, având participarea extraordinară în materie de comentarii a Popeascăi. Deh, tinerețea asta. Cert e că mă bucur să văd că ne reîntoarcem din ce în ce mai mult, cu toții, către sport. Că o fi vârsta, că o fi procentul îngrijorător al bolilor cardio-vasculare ce afectează din ce în ce mai mulți tineri, că o fi simpla idee că vrei să fii fit, să stea cum s-ar zice hainele pe tine, cum trebe, că sănătatea, că trendul..Anyway….lumea, din jurul meu cel puțin, a început să facă mișcare. Și când mai citesc și mesaje pe Facebook, de la oameni pe care nu îi știu personal, care îmi spun: ”Mersi, chiar m-ai convins să ies să alerg…” saltă inima de bucurie. 

image

De ce mi-s tare mândră că Sabina s-a apucat de alergat? Păi, pentru că întotdeauna o să fie alergatul motivul numărul 1 care ne-a făcut să trecem de la replici de genul: ”Bună draga mea! Ieși cumva la alergat azi? Că aș vrea să te însoțesc?! / ”Sigur că da! Mi-ar face plăcere!” la ”Femeie, mișcă-te de la The Good Wife și hai să dăm o tură de alergat!” ”Stai, bre, că mai am juma de oră! Nu fi neam de traistă!” You know…the closure, the beginning of a beautiful friendship. Apoi, de nu știați, asta mică s-a înscris și la cursa de 10 km de la SemiMaratonul București. Și îmi tot trimite linkuri cu outfituri de alergat. E pe val. Nu mai zic nimic de rezultate vizibile pe care le are, că iar o văd cum își dă ochii peste cap. All in all, mă bucur tare mult că aniversarea-i a 7 ani de blogosferă s-a făcut abordând un subiect ce deja pentru mine nu mai e hobby, e ceva …să zicem aparte. Hai la mulți ani încă o dată! 

image

Deci care e faza cu alergatul?

În relația mea cu alergatul am trecut prin toate stadiile: ură, plăcere
prin durere, echilibru, dorință de mai mult, inconștiență….ca să ajung iar la
echilibru.

”De ce eu?” a fost întrebarea rostită în primele 6 luni de alergat sănătos
și temeinic. De ce trebuia ca tocmai eu să încalț pantofii ăia de alergat ca să
las deoparte cele prea multe kilograme care poposiseră pe corpul meu și care
păreau că nu voiau să mă părăsească cu nici un preț? Mă rog, răspunsul era în
întrebare: ”ca să las deoparte cele prea multe kilograme”, desigur. Doar că la
vremea aia nu gândeam așa. Eram în plin proces de victimizare și negare. În
plus să nu uităm un lucru foarte important: aveam probleme și cu respiratul, și
cu deviația de sept și cu hipotiroidia. Da, da, da. Aveam plămânii grav
încercați în copilărie și asta se vedea. Apoi, mă pricopsisem și cu o afecțiune,
ceva cu sistemul endocrin, o nebunie.

După victimizare și negare, am înțeles mai târziu că mi se pregătea ceva
mai bun. Aș îndrăzni să spun că mă aștepta un ”eu” mai responsabil, mai
organizat, mai în conexiune cu sinele. Că asta face sportul în general. Te
transformă într-o variantă a ta, mai apropiată de tine. Te învață să te asculți
și să te construiești. Numai că …și sportul ăsta, vrea ceva la schimb. El
vine la masă cu cele de mai sus și se așteaptă de la tine să dai la rândul tău.
Acum, întrebarea e ce anume vrea la schimb? Bani, vor spune unele voci. Condiție
fizică, se vor grăbi să zică alții. Determinare, ambiție, dorință de
autodepășire, vor concluziona siguri pe ei, cei mai îndrăzneți.

Timid se va auzi o voce care va spune: ”timp!”

Ce  troc e ăsta? vor țipa cei ce
răspunseseră incorect. Cum adică timp?

Ei bine, da. Timp. Sportul vrea doar timp. Și nu vrea rău și nu vrea puțin
și nu e nici în pierdere în trocul ăsta. Vrea resursa aia cea mai de preț, care
nu se mai întoarce neam. Vrea resursa aia care nu circulă de la unul la altul
cum fac banii. Vrea resursa aia care folosită cu înțelepciune  ne aduce mai aproape de acel eu pe care dorim
să îl construim. Sportul are nevoie să i se dea o șansă și încă o șansă și încă
o șansă și tot așa. Asta pentru că e conștient și el că nu e ușor să îți
găsești juma de oră – o oră, doar pentru el. Știe asta. De aceea și miza e atât
de mare. De aceea nu e de colo ce dă la schimb. Eu am acceptat propunerea asta
pe care mi-a făcut-o sportul. M-a convins târziu, ce-i drept. I-au trebuit vreo
21 de ani ca să mă facă să înțeleg că mă poate transforma fizic, spiritual și
psihologic. Cred că nu e prea târziu și mai cred că e win-win. Doritori să mai încerce trocu ăsta?

image

Eu versus Tata. Alergat versus cutremur. 1-0.

 Sunt fiica părinților mei. Îmi dau seama de asta în fiecare zi. Inclusiv în dimineața asta. Poveste. Aseară pe la 21:30 m-a sunat tata. Și suna într-o veselie. Eu mă chinuiam să-mi trag colanții pe mine și să nu calc pe Vivaldi sau în pipiul lui Vivaldi. Și tot suna telefonul. Cu un picior în colanți, cu altul pe lângă colanți, cu Vivaldi care îmi mușca papucii și degetele, îi răspund omului:

– Da!
– Ce faci? mă întreabă tata, puțin schimbat la voce.
– Mă îmbrac. Mă duc să alerg, îi spun și în secunda următoare îmi dau seama că nu am făcut bine că i-am spus asta. Urma o predică cu:“O să te atace unu în parc, o să te mănânce câinii, o să cazi în lac, o să te doară șalele, obosești” etc. Dar spre marea mea surprindere nimic din cele de mai sus nu s-a întâmplat.
– Ah! Bine! îmi spune liniștit.

 Wait? Tata liniștit că eu mă duc la nouă juma să alerg într-un parc plin de primejdii. Tata nu își făcea scenarii care să mă includă pe mine într-un reportaj al știrilor de la ora 5. 

 – Ai simțit? A fost cutremur. A fost nasol. Noi ne-am pus în pragul ușii.
– Când a fost cutremur? îi spun, trăgându-i lui Vavaldi dintre dinți, șoseta mea.  – În ‘77 a fost cutremur, îmi zice ironic. Și mă gândeam să-ți zic. Acum a fost mai, fată! Acum.
– Ah! Da? Okey. Sunteți bine? Trebuie să fac ceva în cazul ăsta? Zic vreo rugăciune? Ce fac? Vivaldi! Lasă-mi colanții! îi spun mogâldeței de blană.
– Nu. Important e că ești bine, îmi zice tata vădit speriat. Maică-ta se dă balenă acum. Cică ei nu i-a fost frică. Că e berbec. Auzi! Păi eu sunt taur! Ea e oaie.
– Oh, Doamne! Nu discuția despre zodii din nou.
– Păi la tine se potrivește că ești cu personalitate dublă în dezvoltare de a treia. – Bun. Acum chiar trebuie să plec. Am de alergat. Vorbim! Pa, pa, pa!

Toate bune și frumoase. Noaptea trece, vine dimineața. Oră infernal de matinală.
– Alo! îmi zice tata pe un ton autoritar.
– E iar cutremur? îi răspund. Mă simt exclusă din societate. Eu nu simt nici un cutremur. Ce trebuie să fac să simt cutremure? îl întreb.
– Auzi? îmi spune răstit.
– Din optzeci și..
– Alexandra, nu mă luă cu prostiile tale. Acum mi-am dat seama.
– De? îi spun, gândindu-mă ce aș fi putut face într-o noapte în care am dormit ca o valiză în gară.
– Tu aseară ai alergat la 9 jumate.
– Da. Vreo 9 kilometri și ceva, îi spun mândră. I am back în biznis. Sunt câteva competiții la care vreau să mă duc…și…Nu mă bag la 20 km, la distanțe micuțe, 8-10 kilometri.
– Mai, fată!
– Îmi zici fată pentru că nu-mi știi numele? îi zic, încercând să destressez atmosfera care urma să fie plină de:“Ți-am zis-uri” “Ce am vorbit-uri”, “De câte ori să-ți spun-uri”. 

image

– Cum să alergi la oră aia?
– Păi în parc nu se simte cutremurul. E mai bine, zic. Și în plus, dacă alergam mai devreme și mă prindea cutremurul în parc și nu îți răspundeam la telefon, te-ai fi speriat.
– Femeiele astea! Bine că aveți voi întotdeauna ultimul cuvânt. Hai pa!
– Paaaaa! Nice talking to you, dad.
– Auzi? Dar nu plouă? Să-ți iei umbrela la alergat. Alergătoarea cu umbrelă și cu două personalități.
– Acu’ zici că ar trebui să mă dea în Urmărire Generală că sunt un fel de psihopată, așa ai formulat-o.
– Eh! îmi zice râzând.
– Hei! Don’t patronize me!