5 argumente care demonstrează că alergatul e aidoma gătitului

1. ”Cine m-a pus?” ”Nu mai fac treaba asta în viața mea” ”Fuck this shit, I am leaving” sunt primele cuvinte care se spun la prima alergare și la prima rețetă gătită. 

2. ”Hai că mai e puțin” e a treia replică zisă după ce s-a trecut prin toate stadiile de draci și neputință ale alergatului și gătitului. Stadiul 3, adică ăsta, se cheamă resemnare. 

3. Febra musculară e soră bună și cu alergatul și cu gătitul. Doar că are cumva teritorii diferite de acțiune. Fundul și picioarele sunt zonele de expertiză ale febrei musculare cauzate de alergat, brațele și gâtul sunt cele ale febrei musculare cauzate de gătit (da, gât – pentru că te chiorăști să vezi dacă se coace nebunia aia la care ai trudit, în cuptior). 

4. ”Da’, ție chiar îți place treaba asta?” e în general prima întrebare ce vine din partea oamenilor care nu înțeleg ce te-a apucat de îți faci veacul prin parcuri, alergând pe ploaie, ori prin bucătărie duhnind a ceapă călită și umplută din cap până în picioare de făină. Răspunsul trebuie să fie simplu: ”de ambițios și de-al dracu”. În general, ăștia de te întreabă ce te-a apucat de faci x lucru, pe un ton judgemental îs cei care mai că ar vrea și ei să-ți urmeze exemplul, dar intervine lenea. Sau, după cum se zice în epoca asta digitală, lipsa timpului. 

5. Transpirația e lait motivul ambelor activități. Diferența e că la alergat înseamnă că ți-ai făcut treaba bine, la gătit înseamnă că ai ținut prea mult timp fasolea la fiert și ți s-a făcut terci deși tu ai fi vrut-o un pic mai tare. 

Va urma.

Despre rău numai de bine

Dumnezeu a lăsat alergatul pe planeta asta ca să calmeze dracii din noi. Draci care altfel, ar fi ieșit la suprafață și ar fi început să arunce cu înjurături și scaune prin birou, cu tigăi și farfurii pe acasă, cu comentarii neortodoxe în metrou și pe stradă, cu creșteri de tensiune arterială la ANAF (pentru cei mai nefericiți care își plătesc singuri taxele) și la orice altă instituție de stat. Că despre asta e vorba până la urmă. 

Endorfinele alea, bată le-ar norocul să le bată, sunt singurele care mă trag din pat și mă aruncă în echipamentul de alergare. Culmea e că deși în mai puțin de-o lună fac niște ani serioși de când alerg, nu s-a schimbat nimic din povestea asta: mi-e în continuare la fel de greu să mă urnesc. Nu am o pasiune macabră de a mă trezi cu noaptea în cap duminicile ca să merg la nu-știu-ce competiție. Nop. Ziua perfectă pentru mine începe de la 11, nu de la 7. Și acum, după atâtea sute de ore (poate chiar mii de ore) petrecute alergând, sunt ca un plod care se chinuie să nu greșească foarte tare. Că și despre asta mai e vorba. 

Mă rog, ideea e că am și io niște emoții că pe 5 mai se fac 7 ani de când am alergat primii mei 200-300 metri. Tot în ziua aia am și vomitat prin niște boscheții de rău ce mi se făcuse după o asemenea intensitate a antrenamentului. În Parcul Sebastian s-a întâmplat întâmplarea. 

Și pornind de la premisa că tot răul fu spre bine, poate că și faptul ca a pierdut Barcelona va aduce lucruri bune în viitor. Poate că și faptul că am făcut febră musculară din cauza mersului pe trotinetă va fi de bun augur. Poate devin campioană olimpică la mers cu trotineta. Vedem. Avem timp. Poate că și faptul că nu mai mănânc carne de o lună o să-mi aducă niște lucruri pozitive. Doamne ajută! 

Are și alergatul ăsta niște lectii de dat. Că nu-i doar pentru a fi în formă și pentru a fi în trend. Nop. Nu e. 

De ce o să iau motanul la alergat

În general, băiețașii îs ăia de se iau de mine când alerg singură prin parc. Până aseară. Aseară, am fost băgată-n seamă de un cârd de trei gâște, fete. Dacă spun că erau cât o zi de post de mari, sunt nesimțitoare și judec oamenii după fizic și per total, sunt un om de tot rahatul, nu?
Adică vorbesc așa despre niște muieri. Și nu-i a bună. Că nah, lumea știe că femeile sunt toate niște flori delicate, gingașe și sensibile. Bă, dar toate. Cu astea 3 în frunte. Sigur aveau probleme cu glanda sau o afecțiune medicală fiecare. Ah, dar stai! Mai știu pe cineva care are probleme cu glanda. Ah! Eu! Și nu-s cât Casa Poporului. Și io am arderi lente. Dar oricum, sigur mâncau sănătos și light duduile. Numai în seara asta în care m-au întrebat pe mine de sănătate, întâmplarea a făcut ca ele să aibă fiecare câte o cutie mare de Pringles și-o juma de Cola. Ce relevanță are masa acestor dudui? Păi are. Principii elementare de fizică: F=m*a, unde F=forța, m=masa, a=accelerația imprimată acelui corp. La ”m” plusau duduile alea față de mine. Și drept urmare, mă cam depășeau grav de tot din punct de vedere al forței. 

image

Le-am văzut în fața mea că-și dau brânci una celeilalte și că râd. Mă ochiseră prima dată când înconjuram lacul. De pe banca pe care stăteau toate trei călare și balotau chipsuri, au  strigat după mine, dar nu le-am răspuns. Mi-am dat seama că nu-i a bună și de aia am păstrat distanța față de ele, atunci când le-am depășit. Prima a dat să mă împingă, dar m-a ratat, a doua s-a făcut că aleargă deodată cu mine. Am privit-o și i-am zis că da, ar cam trebui să se apuce și ea de sport, după care am zbughit-o mai repede. A-ncercat să mă prindă, dar oricât de multă artroză oi avea io la genunchi, încă mă ține să bag un sprint. A treia duduie a început să se râdă și să-i spună pseudo-atletei că-i grasă și că aleargă ca bunică-sa. 

Treaba asta a pus capac. Gata! Antrenez motanul și mă duc cu el la alergat. Îi plac șosetele mele de alergat, altfel nu-mi explic de ce le tot mestecă de fiecare dată când le scot din mașina de spălat. S-au mai văzut mâțe atlete. Ca asta de aici: 

Istoria numelui și artroza – la ortoped

Cred că cea mai mare blasfemie pe care o poți face atunci
când intri în cabinetul unui ortoped, este să ții în mână o revistă de alergare
și din geantă să se zărească înghesuit, echipamentul cu care urmează să dai
ture diseară în parc. Dacă pe lângă asta mai și zici: ”Totul a început în urmă
cu un an jumate când m-am hotărât să alerg prea mult înaintea unui semi”, apăi…e
clar că nu ești pe treaba ta. Ah, mai îndrăznești să zici și: ”deci, în cât timp
mă fac bine?”. În cazul aista, well, deja ești dintr-un alt film.

–         
Numele dumneavoastră? mă întreabă doftorul.
–         
Alexandra Caraulani…! îi spun eu cercetându-i cu
privirea cabinetul plin de mulaje și planșe ale oaselor.
–         
Cara? Interesant. Știți care e legătura între
locul din care izvorăște Dunărea și satul care se găsește în centrul brațelor
Dunării? mă întreabă în timp ce scria cu litere mari și rotunde pe o foaie de
trimitere.
–         
Ăăă? Păi….legătura ar fi Dunărea? Adică nu cred
că am înțeles întrebarea.
–         
De unde pornește Dunărea? continuă el.
–         
Din Munții Pădurea Neagră, îi spun eu.
–         
Eh, satul care se găsește chiar între Sulina și
Sfântu Gheorghe, adică între brațele Dunării, se cheamă Caraorman. Care
înseamnă Pădure Neagră. Vine din turcă. Incredibil câtă simetrie domnule.
Așadar, numele dumneavoastră s-ar traduce cum?
–          ”Unul Negru”. Ulan parcă asta înseamnă, îi spun eu.
Ulan e unul. Cara e negru.

Mă pune să mă întind pe pat, începe să-mi dea bobârnace în
rotulă și continuăm discuția:

–         
Erau închiși la culoare strămoșii dumneavoastră?
îmi zice.
–         
Cred că da. Erau ciobani. Oi, munte, soare. Se
leagă toate! îi răspund.
–         
Vă doare aici? mă întreabă în timp ce-mi apăsa
genunchiul.
–         
Oho! Rău, nu așa! îi spun.

După ce îi explic ce și cum cu alergatul, cu istoricul meu la ortopezi, cu durerile resimțite chiar și când stau, doftorul ia o figură serioasă. 
–         
Uitați care e situația, îmi zice dându-și
ochelarii jos, vă rog să vă întrebați părinții și bunicii dacă au existat
cazuri de artroză în familie, dacă le trosneau genunchii când se așezau pe
vine, dacă îi ținea ceva în zona aia. Nu-mi pare că sunteți bine deloc. Știu,
sunteți tânără, aveți alură atletică. Vreți să alergați. Doar că povestea asta
care se cheamă cartilaj pe rotulă, la dumneavoastră nu mai e fină, adică așa (și-mi
arată un mulaj). E așa acum, adică cu striații. Și-n timp n-o să fie bine. Sigur
că e necesar și-un RMN, dar am mai văzut cazuri ca al dumneavoastră. Alergarea
e de fapt o săritură. De fapt, un șir de sărituri. Și e presiune pe genunchi.
Ați fost grasă? mă întreabă.
–         
Mda. Băteam la șaptej de kile! îi spun eu.
–         
Am înțeles. Știu că vreți să alergați. Vă văd.
Cine și-ar căra echipamentul până în cabinetul unui ortoped ? Adică văd
că-ncercați să-mi spuneți că nu o să vă lăsați. Să-mi dați peste nas cum s-ar zice! continuă el zâmbind. Dar o să trebuiască. Ca să fie
bine. Faceți asta treptat. Alegeți înotul. Apucați-vă de altceva. Alergatul nu
e soluția.

Cred că l-am urmărit fără să clipesc. Mi-am ridicat geanta și am
plecat cu lacrimi în ochi. Le simțeam acolo, le țineam la nivelul tâmplelor,
dar nu le dădeam drumul pe obraji. M-am adunat, m-am așezat pe-un scaun afară
și mi-am zis că o să aștept RMN-ul. Și că da, o să mă apuc de înot. Să renunț
la alergat? Pot să fac niște concesii. Pot să alerg doar 3 zile/săptămână, să
fac încălzire ca la carte, să nu forțez, să nu bag viteză și nici distanță. Dar
să renunț? Well, chiar nu pot. Jur că nu pot. Am sunat-o pe mama și-am întrebat-o
dacă are artroză. N-are. Și nici bunicii mei n-au. Sunt deschizătoare de
drumuri. Sunt o norocoasă. Yey! Culmea e că și inginerul are. La el e mai grav. Am început să râdem la telefon spunând că dacă o fi să facem vreun plod, o să aibă artroză din start (că-i moștenire genetică) și barbă. Orice ar fi, armata să facă, vorba aia. 

Dragă duduie de alergi,

Asta e despre tine – omul care în cabina de proba din mall-uri a cerut o pereche de jeanși cu un număr mai mare, iar la nici trei luni distanță…cu două numere mai mari, omul care s-a văzut în poze și nu s-a recunoscut, omul căruia i s-a spus că o duce bine în capitală și că s-a mai împlinit, omul care s-a trezit gâfâind pe scări, omul care nu-și mai găsea nici o haină care să-l încapă, dintr-un șifonier ticsit. 

image

E greu, știu. E greu să fii slab. E greu să fii și slab și sănătos și nedepresiv și cu viață socială și cu genunchii în regulă. Bă, dar se poate. Jur că se poate. Trebuie doar să existe echilibru în toate. Vorbesc eu, cea dezechilibrată. La mine a dat cu virgulă treaba cu genunchii. De vreo 2 ani sunt în carantină. Ei, genunchii. Tocmai de aia acu trag ponoasele. Nu faceți ca mine, nu alergați pe fond nervos 80 de kilometri într-o săptămână – pregătire pentru un semi-maraton. Nu-i a bună. Nu uitați să mâncați. Nu vă apucați să vă suprasolicitați organismul prin efort fizic. Nu aveți nimic de demonstrat nimănui. Asta ca să nu ajungeți cu dureri de genunchi chiar și când stați în pat, întinși. Dormiți mai mult de 4 ore și nu munciți ca debilii că nimeni nu v-o ridica statuie. Pastila asta cu echilibru chiar funcționează. Pe cuvânt. Ah, și kilogramele în plus, nu vin ele înapoi cu una cu două. 

Semnat, 
Duduia-de-n-a-alergat-cu-cap

Cum e cu alergatul seara târziu?

Eh, acu’ sper că nu v-ați așteptat să scriu despre frontală, tricouri, colanți sau mai știu io ce. Există oameni mai competenți decât mine, care pot face asta. Dați subscribe aci la Restivan sau puneți mâna de-l cetiți pe Andrei Roșu

Pân’ la urmă despre ce-o să povestesc? Despre regulile alergatului de seară. Asta dacă și voi, la fel ca mine de dimineață, faceți declarații de genul celor de mai jos, la adresa patului vostru și vă e deci, tare greu să-l părăsiți la prima rază de soare. 

Faceți? Atunci, keep going my friends. Că sunteți pe calea cea bună. Pe cuvânt. Deci, regulile alergatului seara târziu sunt astea:
1. Muiere? Atunci umple-ți degetele cu inele. Fiecare falangă trebuie să aibă o podoabă. Dacă ai admiratori prin parc, trebuie să-i întâmpini cum se cuvine, doar. Doare mai tare un pumn dat zdravăn cu tot cu inele. Inele de toate formele și dimensiunile și metalele. Și la o adică nici nu trebuie să dai. Pot fi puse doar la intimidare. Și tot e bine. #word

2. Bărbat? Caută cea mai apropiată muiere și roag-o să-ți împrumute inelele. Și tu poți avea admiratori în parc. Glumesc. Sau poate???

3. Dacă ești pe o alee întunecată, brăzdată de boscheți la stânga și la dreapta încearcă să te poziționezi mai pe centru. Îs șanse mai mari să te tragă cineva în păpușoi, dacă tu ești chiar lângă păpușoi. Așa zice o regulă de-a tovarășului Murphy, așa zic și io. Zău așa. Deci mai pe centru. Sau pi șentru. 

4. Știu, e frumos cu muzică dată-n blană. Adică foarte tare. Te simți un fel de Rocky Balboa când tragi de tine și muzica-ți inundă timpanul. Dacă ai noroc și de-o ploicică, chiar ești bine rău. Dar vezi tu, mai ușor cu muzica pe-ntuneric. Ca să auzi și dacă te aleargă vreo haită de căței și dacă te-a ochit vreun ”pretenaș” care te-a văzut singurel/singurică alergând. 

5. Asta e puțin mai hardcore. Deci io am o regulă simplă: până s-ataci tu, mai bine atac eu. Așa că dacă ai cum, ia cu tine un aparat de șocuri electrice (nu, nu omoară pe nimeni treaba asta) sau un spray paralizant. Că așa e în tenis. Și nu de alta, dar parcă ai vrea să te mai și întorci de la alergat. 

Motivul din spatele articolului ăstuia e unul mare și lat: nu știu să se fi inventat în București, parcul cu alei luminate și cu paznici. Și dată fiind situația, mă descurc și io cum pot. 

Alergi de dimineață? Nici io!

Cea mai recentă chestie care nu-mi dă pace e asta cu alergatul de dimineață. Sigur, ca să alerg dis de dimineață, trebuie să mă și trezesc. Tot de dimineață. Așa funcționează treaba. Cercetătorii britanici au demonstrat asta. Bineînțeles că nu mi-a ieșit. Bă, dar deloc. Și cum ar fi putut să iasă când drumul inițiatic a fost parcus în zgârieturi de mâță și sforâituri de inginer.

Pasul 1: O nouă zi. O nouă șansă să-mi demonstrez că pot. Aham. Vise, tată! Vise! Sună alarma de la telefon. Mă aplec să-l ajung. E undeva pe jos.
Pasul 2: Opresc alarma. 6 deja? Eh, hai că mai dorm 10 minute. Reprogramez alarma? M-oi trezi io.  Mă-ntorc pe partea cealaltă.

image

Pasul 3: Inginerul sforăie. ”Andrei, sforăi. Închide gura! Nu mai dormi pe spate! Faci ca un tractor”. Mi-a trecut deja un minut din somnul post-alarmă. Futui!

image

Pasul 4: Simt cum mă linge ceva pe picior. Pe gleznă mai exact. E Motănescu. Pentru el alarma nu tre să sune ca pentru mine, de cinșpe ori și tot degeaba. Are chef de joacă. Îmi bag picioarele în plapumă ca să nu mă muște. Că asta face: mă spală ca mai apoi să mă încolțească. 
image

Pasul 5: Motănescu se suie pe noptieră. De acolo o să sară pe ușă și mai departe în șifonier. Pe raftul de sus. O să-mi umple hainele de păr. Mă ridic din pat, iau felina de pe dulap. Îl pun în coșulețul lui de pe hol. Mă bag în pat.
Pasul 6: Mai am 5 minute de somn. Andrei iar face ca tractorul. Îl împing ca să nu mai sforăie. El continuă. Deschid ochii să văd de ce nu mă bagă în seamă. Trag o sperietură când îl văd cu o mască neagră pe ochi.

sleep tired sleeping

Pasul 7: Inginerul se calmează din sforăituri, doar că acum se mișcă-n pat ca un pește prins în plasă. Visează. Mai am 4 minute de somn. Băi, ce mă trolează amândoi.
Pasul 8: Motănescu sare pe ușă. I-o fi foame. Mă scol iar din pat ca să-i dau de mâncare. Din dormitor până în bucătărie încearcă încă un atac la gleznele mele. Mă mușcă o dată. Dau să mă feresc ca să nu mă muște a doua oară. Îl calc pe coadă. Miaună.

image

Pasul 9: Hrănesc motanul. Mi se bagă între picioare în timp ce încerc să-i vărs tot pliculețul în bol.
Pasul 10: Plec de pe hol. Mă bag în pat. Inginerul e pe partea mea de pat. Nu e momentul să fac pe teritoriala. Îmi fac loc pe unde apuc. Mă învelesc tacticos. Ah, ce somn dulce! Sună alarma. Futui! Motănescu și-a terminat mâncarea. Mi s-a așezat fix la picioare. Mi le încălzește. Inginerul nu mai sforăie.

The Simpsons marge simpson season 15 episode 15 cocktail

Mai dorm. Acu e somnul ăl mai bun. Alerg diseară. Încerc și mâine să mă trezesc. Ar fi bine să-mi reușească. Particip la ștafeta de la Maratonul București. Doamne ajută și somn ușor!

surse poze: aiciaici și aici.

Epopeea: ”Tata aleargă”

Povesteam că pe 28 decembrie, tata a alergat pentru prima oară. Nu a așteptat să vină Noul An ca să o ardă-n rezoluții pe 2016. Nu a așteptat să se facă luni ca să spună că de la începutul săptămânii face nu știu ce schimbare în viață. 

Tata continuă să alerge. Nu a avut pe parcursul vieții decât o hernie de disc, călcâiul rupt (da, ăla al lui Ahile) și o coloană făcută praf în zona lombară. Se plângea acu’ ceva ani că nu poate să meargă. Se vedea pensionat anticipat. Și nu îi plăcea. Deloc. Când să-i intre odorul la facultate, s-a lăsat de fumat. Probabil se gândea că dacă nu mai strâmbă nimeni din casă la țigările lui, nu mai e fun. A slăbit atunci vreo cinșpe kile. Ar mai vrea să dea jos încă vreo cinci ca să se ”simtă bine în pielea lui”. 

Epopeea: ”Tata aleargă” merge mai departe. Vrea să o ia și pe nevastă-sa la alergat. Că deh. Vrea companie. E timp de calitate petrecut în relație. Mama refuză: ”Io nu pot să sar gardul ăla de la curtea școlii”. I-am zis să-și reconsidere decizia și să nu mai mintă. A stat pân’ la paișpe ani la țară. Știe cu cățăratul în copaci și alte asemenea. E în fișa postului. 

Oi fi inspirat (și) eu vreo câțiva oameni să alerge. Se știu ei care îs ăia. Dar să se apuce tata de alergat…cale lungă, drum de fier. Abia-l aștept la cotitură să alergăm prima cursă împreună.

image

sursă poză: aici

Tata: ultima țigară și prima alergare

Tata a fumat mulți ani. Prea mulți. De pe la vreo 20 pân’ pe la vreo 50 și-un pic. Îmi amintesc că se trezea inclusiv în timpul nopții ca să ”mai tragă una scurtă” pe balcon. Deși fuma pe geam, tot intra mirosul ăla de tutun și la mine în cameră. Vorba ‘ceea: ”fumul trage la nefumători”. Mama nu înțelegea de ce-mi sunt îmbâcsite perdelele. O perioada bună de timp a crezut că am căzut și eu pradă viciului ăsta pe care ea îl considera tare scârbos. Degeaba îi tot ziceam că bărbat-su e cel care a umplut casa de fum și că poate reușește să-l convingă să nu mai fumeze pe balcon și în baie de dimineață, ca să nu put a scrumieră când merg la școală.

Mă și bușea râsul când mai avea momente în care se credea Agatha Christie și făcea pe detectivul mirosindu-mi hainele și buzunărindu-le. Concluzia mamei era mereu aceeași: fii-sa era deosebit de abilă în a-şi ascunde țigările și bricheta, iar țoalele puțeau incredibil de tare: ”duhnești a tutun”, îmi zicea. 

Tata mi-a zis de vreo două ori să nu fumez căci: ”femeii nu-i stă bine cu țigara-n mână. Femeia trebuie să miroasă a parfum și cafea”. Cred că e singura lecție pe care am aplicat-o întocmai. Torn parfum pe mine și beau cafea într-o veselie. 

Tata s-a lăsat de fumat nu pentru că ar fi conștientizat cât rău își face, ci pentru că inima i-a jucat niște feste într-o dimineață. Am crezut că are un preinfarct. L-am dus la spital, i s-au făcut o sută de analize, i s-au dat niscaiva pastile și de frică, deși i se confirmase că e bine, nu a mai pus gura pe țigară. De atunci investește banii de pe țigări în: tigăi, farfurii – farfurioare, seturi de cuțite, pahare, tacâmuri noi. I-a umplut bucătăria maică-mii. Și-a făcut un calcul și și-a zis că a dat foc la prea mulți bani. 

Ieri a venit pentru prima dată cu mine la alergat. Am zis că face mișto:
– Dar de ce vrei să alergi? l-am întrebat. Adică…știi la ce te înhami? Ai piciorul ăla beteag care încă nu e refăcut și ești operat de hernie de disc. 
– Alerg de ambițios și de-al dracu, Alexandra! 
– Bine! i-am zis. Ăăăă, trebuie să sărim gardul de la curtea școlii! Poți?
– Alexandra, când săream io garduri, te jucai în țărână. Deci? Te mai aștept mult? mi-a zis nerăbdător.

image

A alergat primul lui kilometru. Io îl tot întrebam: ”Cum ești? Toate bune?” 

– Cred că o să ies să alerg în fiecare seară. Am lăsat țigările demult. Din păcate și sportul. Am ieșit în vară cu frate-tău la tenis. L-am mătrășit. Ce, io nu pot să alerg? Io ce am? Toată lumea alergă. Mai mare rușinea să am o fată alergătoare și io să nu fac sport. 

PamPam. 

Un medic, un alergător și-un tramvai

Aveam 2 kile 900 când m-am născut. Eram atât de mică și roșie că mama se întreba uimită de unde ieșea plânsetul ală asurzitor care nu se mai oprea.
– Și măcar de-ai fi plâns ca lumea. Dar nu știai. 7 ai luat la naștere! mi-a zis acu ceva ani.
– Și de atunci nu-ți tăcea gură! a venit și tata în completare.
Mi-am dorit să trăiesc sau cel puțin asta i-a zis medicul mamei, căci am poposit ceva vreme prin incubator, mai mult decât copchii de pe acolo. Deh, nu mă ajutau plămânii atunci. Mai greu cu respiratul. Și asta a rămas ceva vreme. Atât de multă, încât am folosit asta drept alibi preț de 21 de ani și nu am făcut sport…căci nu era să-i obosesc.

Cel mai aproape de a părăsi lumea asta, am fost acu vreo 3 ani. Era celebra rețetă: căști în urechi cu muzică la maxim și neatenție la traversatul străzii. N-auzeam nici claxoane, nici oamenii care îmi spuneau să mă opresc din mers. Mă duceam la sigur spre un tramvai care doar ce plecase dintr-o stație. O fi fost verde pentru pietoni și roșu pentru mașini, dar tramvaiul ală nu ținea cont de asta sau poate că nici nu trebuia să țină. Nu știu.

M-a tras de pe șinele alea de tramvai, un alergător care a sprintat și m-a luat pe sus. Tramvaiul ală a trecut la 10 cm de mine. Mi-am simțit inima în gât. Am încremenit. Și am renăscut acolo, pe loc. În răstimpul ală în care am văzut tramvaiul trecându-mi prin fața ochilor, la distanța aia infimă, mi s-au inundat ochii de lacrimi și s-au oprit acolo. Nu s-a scurs nici o picătură pe obraji. Mi-am zis că nu e de plâns, ci e de înțeles de ce mai stau pe picioarele mele, pe pământ. Și mi-am amintit de medicul care i-a zis mamei că eu mi-am dorit să trăiesc. Mult.

Alergătorul m-a ajutat să traversez, căci nu prea mai aveam echilibru și nici nu știam pe unde sunt. Șocul era prea puternic. L-am privit și i-am zis că e a doua oară când alergatul îmi salvează viața: prima dată a fost când m-am hotărât să alerg, iar a doua oară a fost prin el, care a alergat suficient de repede spre mine. A zâmbit. A plecat alergând în ploaie.

image

Sursă poză: https://www.pinterest.com/pin/540502392753291729/