Pentru că sunt ai mei

Ai mei nu-s duși de multe ori la biserică. M-au crescut făcând mișto de mine. Când ai copii la 22 de ani, cumva nu știi că se poate și altfel decât așa. Și-au păstrat simțul umorului și azi. De exemplu, un discurs normal la masă sună astfel:

Dacă n-ați înteles șpilu din prima, mai cetiți o dată. E bună rău.

Treaba e că eu nu realizez că mama face 52 de ani anul ăsta. Pentru mine ea s-a oprit undeva la 40. Cu indulgență. Și refuz să-i văd ridurile sau cearcănele de după o noapte în care e de gardă în spital. Idem și pentru tata.

Tot cu hăhăială mi-au arătat ieri și locul de veci pe care și l-au cumpărat. ”Ca să fie toate în ordine și să nu te chinui tu”. Ei îi spun ”garsoniera noastră”, eu nu-i spun nicicum. Mai că m-am certat cu ei pentru că refuzam să mă uit la aleea aia blestemată pe care se vor odihni. Mai că voiam să țip zicându-le: ”părinții mei nu vor muri niciodată, ce nu înțelegeți ?!”.

Și dacă aș fi întrebată: ”De ce”, aș zice un sincer: ”Pentru că d’aia. Pentru că sunt ai mei”. Și nici o altă explicație nu ar mai fi necesară.



Sharing is caring
Share on Facebook73Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Share on LinkedIn44

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *