Cum să nu fii meltean la bazin (2)

După succesul clocotitor de care s-a bucurat prima parte a acestui articol, mă văz nevoită a veni cu compleCtările de rigoare. Mult am mai înotat, multe am mai văzut. Cu liniuță de la capăt.

  1. Dacă bazinul nu are trambulină, înseamnă că nu trebuie să te arunci în el ca și cum ai fi la proba olimpică de sărituri
    Că dacă erai la proba olimpică, aveai trambulină. Dar n-ai așea ceva la bazin, nu? Asta înseamnă un lucru: NU SĂRI de parcă ar fi dat strechea în tine, luându-ți eventual și viteză și făcând un triplu șurub cu întoarcele 185,7 grade. Că îi poți lovi pe creștinii din apă. Și apoi pe banii tăi or să fie spitalizați. Și nu vrei asta. Sau mai știi?

    2. Bazinul nu-i al tău și nici al mamei tale
    Și din această cauză, neavând drept deplin asupra lui, nu prea poți să faci ce vrei tu, cum vrei tu. Pentru asta ai șoselele patriei unde nimeni nu respectă nici o regulă. Dar în bazin se înoată pe partea dreapta. ÎNTOTDEAUNA. Și nu e indicat s-o arzi împotriva sistemului și să te duci pe stânga. Că apoi faci accident cu ăla de bagă ture regulamentar. Un cap în cap în apă de 1.80 m nu-i chiar cel mai mișto lucru.

3. Bazinul are și el un program (ca mine, ca tine, ca toată lumea)
Eh, și din pricina faptului că funcționează după niște reguli, nu poți să intri pe ce culoar vrei tu, cum vrei tu și alte asemenea. Și, de principiu, există un orar al cursurilor ținute de un instructor pentru unii de nu știu cu înotul. Cumva în intervalul ăla nu te apuci să intri pe culoarul lor, în bazinul lor. Că nu prea ai ce să cauți acolo. Și omuleții ăia nici nu știu cu apa și îi debusolezi. În plus îl mai au și pe profesorul ăla de înot pe cap, profesor ce face mișto de ei. Citește în pușca mea regulamentul 🙂 Atât de simplu.

 reaction GIF

surse poze: aici și aici.

Supă cremă de roșii cu lapte și oțet

Relația mea cu mâncarea a fost de love-hate. N-am luat-o prea în serios și asta a deranjat-o. Apoi m-am făcut că nu o înțeleg și i-am refuzat prezența în viața-mi. Nici asta nu fu chiar bine. Că pe cât de puțin o băgam în seamă, pe atât de mult se depunea pe mine. Groaznică epocă mai fu aceea:

De vreun an o ador. Am revenit la sentimente mai bune una față de cealaltă și ne înțelegem. Eu i-am descoperit aromele și am învățat să o îmbrac în condimente, ea mi-a descoperit slăbiciunile și a decis să nu mi se mai depună pe șolduri. Minunat troc.

Ce să mai… viața-i greu, dar e frumos. Așa mult îmi place bucătăria încât m-am ținut de capul lui Silviu, Private Chef in Las Vegas, să-mi deie rețeta celei-mai-bune-supe-din-univers. E-o supă cremă de roșii cu oțet balsamic și… lapte.

Luaț’ de notaț’:

  • 10 roșii medii
  • 6 ardei roșii mari
  • 2 morcovi medii
  • 4 cepe medii
  • 1/4 căpățână țelină
  • o căpățână usturoi
  • 4-5 foi dafin mărunțite
  • o lingură oregano
  • un praf de cimbru
  • 80 ml ulei de măsline
  • 25 ml oțet balsamic
  • 6-8 tulpini busuioc proaspăt
  • sare și piper după gust

Mod de prepare:
Se taie toate legumele, se adaugă în ploaie condimentele, sarea și piperul, se toarnă în tavă (dacă-s prea multe legume, se împart în doo tăvi), se amestecă bine cu uleiul și oțetul balsamic și se pun la cuptior la temperatura de 200 grade Celsius până se ard nițel la suprafață. Cumva e tare important să steie la cuptior mult și bine ca să prinză gustul ăla fain. 

După ce se scot din cuptior, legumele se bagă în blender. Deci, conținutul cald nu FIERBINTE, se trece prin cel mai blender pe care-l aveț’ în casă. Legumele nu vor fi singure în blender, ci însoțite de un pahar de apă. Mic de vreo 100 ml. Partea tare e că acu adăugați și lapte. Cam vreo 200 ml. După blender, luaț’ conținutul și-l treceț’ prin strecurătoarea CON, aia fină ca să nu rămâie nimic nepasat-de-să-l-ia-dracii.

În fine, ca să să fie treaba-treabă, luaț toată compoziția și o puneți într-o cratiță întru a o da în fiert. Dacă mai trebuie, mai puneț o linguriță de zahăr de ștevie (ziceți nu, zahărului alb!), eventual și-o lingură de smântână sau, de ce nu, și niște apă (depinde de cum vreț să fie compoziția).

Să creșteți mari!

sursă poză: aci și aci.

Tic-Tac! Douăzeci și șepte, bine te-am găsit!

“Da, dragă. Într-o dimineață de vară, lătra tare câinele lui nea Mihai. Ne-am speriat și ne-am dus în grădină ca să vedem ce se întâmplă. Când colo, ce să vezi? Barza lăsase peste căpșunile proaspăt coapte…o plângăcioasă. Și te-am luat de acolo că era cald tare și ți-am pus numele Alexandra. Erai cam gălăgioasă tu, dar am zis că n-o fi chiar așa rău. Mare țeapă ce ne-am luat. Pe măsură ce trecea timpul, gura nu-ți mai tăcea.”

Povestea asta o știu de la ai mei din prima clipă în care am început să vorbesc și să tot pun întrebări pe tema: ”De un vin copiii? Și mai ales…de unde am venit eu?” 

”Da, măi fată. Trebuie să-mi fie recunoscător. Te-am salvat de mă-ta. Știi Parcul Tăbăcăriei…pe bulevard acolo, la intrare în stațiunea Mamaia, pe al doilea șir de bănci…mă-ta voia să te lase acolo, de izbeliște, în căruț. Mi-a zis: Tacu, ia-o! Nu mai pot! Ține-o tu, dacă vrei. Eu plec. Nu mai pot cu atâta plâns! Plânge întruna!”

Mama râdea de fiecare dată când tata tot insistă cu povestea asta. Culmea e că i-am și crezut invenția mulți ani. Până într-o zi în care mama s-a enervat și i-a zis: ”Te trimit la maică-ta pe Eliberării, dacă mai tot bați apa în piua cu asta. Că minți de îngheață apele”. 

Anul trecut când făceam 26 de primăveri, făceam review-uri ale existenței mele de până atunci și mai făceam și planuri. Cât să alerg, unde să mai alerg, ce campanii am făcut, câte țări am vizitat, câte cărți am citit etc. 

Anul ăsta vreau doar multe zâmbete pe chip. Că sunt zâmbetele unei semi-maraton, ale unei cafele aburinde, ale unui city break demult visat,  ale unor kpi atinși la job, ale unei îmbrățisări….om trăi și om vedea. Viața se întâmplă. 

#seintampla