De ce alerg

Am inceput sa alerg in anul 2 de facultate, la 21 de ani. Pe atunci, la cei 1.73 m aveam 68 kg. Ce era mai grav, era ca ajunsesem la greutatea asta…mancand aer sau cum e cunoscut printre oamenii moderni…mancand din pricina stress-ului. Si nu e un cliseu, nop, nu e. Nu mancam nici mai mult, nici la ore nepotrivite, nici fast food, nici nu eram sedentara, nici nu luam anticonceptionale…asadar toate motivele astea cad. Eram stressata? Da. Dormeam putin? Da. Si pur si simplu…m-am trezit la “gabaritul” acesta. Nu stiam cum sa scap de el, nu stiam ce sa nu mai mananc din cele 3 mere si 2 batoane fibrobar zilnice. Nu stiam cat sa mai merg pe jos. Dead end, I could say.

image

Endocrinologii la care ma dusesem, 3 la numar, o dadeau din colt in colt…ca ai probleme cu glanda, ca ia niste Eutyrox, ca ai retentie de apa in organism. Am luat Eutyrox 2 zile…pana cand am lesinat in baie…si mi-am zis ca nici un medic din lumea asta nu o sa ma invete pe mine cum sa imi educ metabolismul. Asa ca intr-o dupa-amiaza, mi-am luat niste tenisi ponositi, cu talpa subtire, mi-am luat terminalul GSM (ca nu-l pot numi telefon), niste casti din Gara de Nord, la 5 lei…si am pornit in pas alergator prin parcul Sebastian. Dupa o tura de maxim 600 metri, zaceam pe o banca, rosie ca racul, de abia reusind sa respir. 

Urmatoarea dupa-amiaza m-a gasit tot in Sebastian. Avansasem. Alergasem o tura jumate. Si tot asa timp de 2 luni. Ajunsesem sa alerg 3 km jumate. Mai mult nu rezistam. Dupa 2 luni am avut curajul sa ma sui pe cantar. Slabisem 6 kg. Si am facut testul suprem: mi-am pus 6 kg de mere in ghiozdanul pe care l-am tinut in spate in timp ce alergam. Mi-am dat seama ca timp de 1 an, carasem dupa mine o greutate inutila. Oasele mele au trebuit sa sustina, total aiurea, 68 kg timp de 1 an. Am alergat atunci cu ghiozdanul cu mere, 5 km. Senzatia de la finalul cursei…nu poate fi descrisa in cuvinte. 

Am continuat sa alerg pana in prezent. Acum la 25 de ani, dupa 4 ani de alergat, la aceiasi 1.73 m am reusit sa mai las deoparte in ghiozdanul meu…inca 7 kg. 

Am inceput sa alerg fara sa stiu cum se face, cum e bine sa calci pamantul, pe ce tip de teren e ok sa alergi, cum trebuie sa respiri.

Am inceput sa alerg fara pantofi de sport, special facuti pentru “running”, fara tricou care sa absoarba transpiratia, fara pantaloni care sa mentina o temperatura optima a corpului.

Am inceput sa alerg intr-un costum de sport oarecare, intr-o pereche de tenisi prin care simteam toate pietricelele, cu niste casti foarte proaste si foarte ieftine care nu ma protejeau de comentariile “baetzashilor de kartier”. 

Am inceput sa alerg. Pur si simplu. Si continui sa o fac. Doar ca acum nu kilogramele in plus reprezinta motivatia mea…alergatul a devenit mai mult o chestiune ce tine de psihic, de bucuria si satisfactia de la finalul unei curse, de propriul stil de viata. Alergatul e pasiune. O pasiune ce creste pe zi ce trece. 

Gagicile din facultate

In viata oricui exista ceea se numeste grupul alcatuit din “gagicile din facultate”. Nu le zici nici prietenele mele, nici fetele sau pe nume. Asta era la inceput cand doar ce va descopereati rand pe rand, pana ati stabilit cine ce rol joaca in grup: cine e control-freak-ul, cine e copilul, cine e aia matura, cine e aia cu ras ciudat, aia cu ticuri dubioase, aia cu combinatii ciudate de alimente, aia care canta in autobuz, aia care se ameteste de la un pahar de vin….

Asadar gagicile din facultate…cele cu care ai trecut prin emotiile primei sesiuni si ale absolvirii, cele cu care ai facut cheta pentru xeroxurile cursurilor, cele cu care ai stat la cozile interminabile de la cantina, cele cu care ai facut strategii de pozitionare in banca la examene…

Gagicile din facultate. Te intalnesti cu ele si desi nu le-ai mai vazut de ceva vreme…pare ca timpul nu a trecut deloc…a stat in loc si a asteptat sa va revedeti. Si fiecare loc prin care treceti voi toate impreuna…pare ca e o scena pe care voi urmeaza sa va jucati rolurile. 

Carrefour, prilej sa radeti cu tipul de la casa, cu si de el, cu si de voi. Pe strada, prilej de a merge in directia gresita statiei de ratb. In autobuz, prilej de cantat ad-hoc in public, prilej de a mai depana amintiri…in stilul clasic…fiecare vorbind despre altceva, pe mai multe fire narative. Acasa la una dintre voi, prilej de gateala si de baut vin dupa doua ore de incercat modalitati diverse de deschidere a sticlei, inclusiv dat telefon la iubiti, la parinti, aproape batut la usa la vecini intru achizitionare de tirbuson.

Gagicile din facultate …cu care te asezi confortabil la claca, cu colinde pe fundal, pentru ca in fiecare astfel de grup exista acea gagica obsedata de Craciun.

Gagicile din facultate cu care faci Secret Santa si cu care urmeaza sa te reintalnesti intr-o dimineata, la Starbucks, pentru a va imparti cadourile, in aroma de cafea cu scortisoara, Jingle Bells si Leru-i ler…

Gagicile din facultate…va multumesc.

Nu aveti unde aici, sunt banci in fata mall-ului

Sambata. Orele 16.30. Mall Vitan. Dupa vreo cateva ore bune de hoinarit prin mall, imi iau la revedere de la prietena cu care ma intalnisem si pornesc spre casa. Doar ca imi dau seama ca dintr-o data, picioarele nu ma mai tin, ca vad negru in fata ochilor, ca mai o ameteala, mai o durere de mijloc si de burta, mai o transpiratie rece pe sira spinarii.

“Nu-i a buna” imi zic. Si intru in farmacia din Mall, de la parter…prima pe stanga. Si ma duc la tejghea si ii spun stimabilei don’soare farmaciste:“Dati-mi, va rog, cea mai buna pastila pentru durerile lunare”. Si imi da don’soara o pastila, o platesc si ii cer sa imi dea un pahar de apa pentru ca, citez: “Nu mai pot sa ma tin pe picioare. O sa lesin. Pot sa stau undeva jos aici, pe un scaun?”

Reactie de farmacist intreg la cap la vederea unei don’soare ca subsemnata, imbracata decent, ingrijit, alba ca varul la fata, care ii cere ajutorul si care inainte de asta ii mai si plateste pastila, asadar nici vorba de frauda sau jaf armat pana acum: “Nu pot, nu aveti unde sta, nu am voie sa va las sa stati aici, sunt banci in fata mall-ului”. Vazandu-i ingustimea mintii ii repet, ca deh, repetitia mama invataturii: “Nu, nu…nu intelegeti…daca nu stau undeva jos, cad”.

Si s-a intors si a plecat. “Ce-i de facut?” imi zic. Ma duc intr-un colt din farmacie si ma asez pe jos, cu pastila in mana. Si numai ce aud o voce de langa mine: “Va simtiti ok? Vreti sa chem o ambulanta?”. Ridic privirea si ii raspund: “Nu, e ok…o sa-mi treaca.”

Dupa vreo 2 minute o alta farmacista ma vede: “Va putem ajuta cu ceva, sunteti in regula?”. Si ii cer desigur niste apa pentru pastila. Domnul Amabil revine in peisaj: “Sigur nu vreti sa chemam un medic?” Eu: “Nu cred, va multumesc, o sa iau pastila aceasta si imi revin.”          
Desigur ca fix atunci in farmacie intra nimeni alta decat Jescool, mia manager care isi zice: “Vai, ce dragut, tipul de la Jukebox, vrea sa ajute o don’soara…n-ai zice ca mai sunt si vedete amabile pe lume”. Si de la privirea plina de apreciere pentru solistul Jukebox, aka Domnul Amabil, se uita la don’soara aflata in nevoie. Si nu mica ii fu mirarea cand ma vazu, intinsa prin farmacie, bandu-mi pastila.

Vazand-o pe Jescool mi-am dat ochii peste cap si mi-am zis: “Mda, mai intai ma omoara, dupa aia ma resusciteaza, apoi imi tine predica si dupa aia ma duce la spital ca sa-mi revin din starea asta de lesin”. “Caraulani, ce faci mai fata pe aici?”. Domnul Amabil: “Pai, i-am spus sa chemam o ambulanta. Sunt cu masina, daca vreti va duc pana la spital. I-ar trebuie o perfuzie cu glucoza.” Si uitandu-ma mai bine la el: “Pai, stati putin, nu sunteti de la Jukebox?”. 

Domnul Amabil: “Ba da sunt, daca asta va face sa va simtiti mai bine.” Eu: “Pai chiar ma face sa ma simt mai bine.” Jescool: “Da, hai ca o chem pe Elena, ca suntem cu masina. Sa te ducem pana acasa? Te simti bine?” Domnul Amabil: “Da, da, si v-as recomanda sa faceti si un test de sarcina.”. Eu: “Acum, ca tot am ajuns in acel punct al relatiei si suntem suficient de apropiati, e cam perioada aia a lunii si nu prea as avea cum”. Domnul Amabil: “Ma bucur, ce pot sa zic…” Eu: “Si eu, credeti-ma”. Jescool: “Caraulani, mai fata…."Si ma culege Jescool de pe jos, Elena ma indoapa cu prajtura si suc caci avem 0 zahar in sange si tensiunea 8.5. Si ajung acasa. Multumesc Domnului Amabil, lui Jescool si Elenei. Iar farmacista blonda…ar trebui sa isi reconsidere inca o data job-ul….