10 lucruri despre Amman & Jerash

  1. Singurul zbor direct către Amman e cel al prietenilor de la Tarom. Da, știu. Nici mie nu-mi place despre ei, dar nu am avut altă opțiune. Voi puteț’ să nu faceț’ ca noi și să luați din octombrie un Ryanair or smth. Nici ora de plecare nu e cea mai fericită. Avionul nostru a plecat din București la doișpe juma noaptea și a ajuns la 2:30 în capitala Iordaniei.
  2. În aeroport – Queen Alia intitulat – ar trebui să știți că:
    2.1. e bine să veniți cu temele făcute: Jordan Pass printat, știut și explicat unde stați în Amman (adică nu ca mine care am plecat de la biroul la care eram și m-am dus la cel al inginerului ca să-l întreb unde stăm, în timp ce toată poliția de pe acolo se albise la față crezând că vreau să fac te-miri-ce).
    2.2. pregătiți-vă să vă fie verificat bagajul de cală la ieșire din aeroport (cum i s-a întâmplat inginerului – dar cumva nici nu ne miră că na – omul arată într-un fel). Și io l-aș verifica suplimentar pe bărbos:
  3. În fața aeroportului există taxi-uri autorizate în care vă puteți urca cu încredere. Noi am primit un fel de chitanță la început – și aia a fost. Prețul cursei e fix – undeva la 22 JOD (100 RON). Cum inginerul părea vorbitor nativ al limbii lui Mahomed, i s-au adresat taximetriștii fix în arabă și we called it a wrap.
  4. Am povestit aici despre regulile de circulație, despre locurile în care e musai să mâncați și despre compania de unde am închiriat noi mașina. Nu mai repet ca televizorul, deci please check that out <3.
  5. Pregăți-vă să urcați și să coborâți și să o luați de la capăt până nu mai știți de voi – și asta pentru că Amman e cocoțat pe șeptezeci de coline sau ceva așa. Nu e oraș de făcut la picior și nici nu există transport în comun bine pus la punct care să vă permită să faceți asta. Și o zic io care sunt fană mers pe jos. Mașina de am închiriat-o noi nu a fost o fiță, ci o necesitate.
  6. Bine, bine. Sunteți în Amman. Ce puteți vedea? Well, clar nu trebuie ratate:
    – Citadela & Forumul


    – Moscheea Bin Zaid
    – Moscheea King Abdullah I 
    – Moscheea Abu Darwish



    – Downtown
    – Rainbow Street
    – Paris Square


    La primele 3 e cu intrare, dar dacă aveți Jordan Pass nu trebuie să plătiți nici un ban :).

  7. Cash sau card? Clar cash. 
  8. Pentru că suntem între prieteni, nu pot să nu vă spun de sucurile făcute din trestie de zahăr. La modul că veți vedea pe stradă mașinăriile alea de storc suc și cocenii de trestie de zahăr acoloșa în fața voastră. Sugar Cane se intitulează locșoarele alea și e musai să încercați minunățiile de se produc fix în fața voastră.
  9. La 45 minute depărtarea de Amman e Jerash. Acolo se vede mult mai clar cum și-au făcut de cap romanii. Teatru roman, columna lui Zeus și alte asemenea sunt acolo. Și da, cu Jordan Pass – intrarea e gratuită.

  10. Last, but not least – oamenii sunt negustori. Vor să vă vândă chestii. Pot părea insistenți pe alocuri. Diferența e că după ce sunt refuzați, înțeleg și revin la celebra: ”where are you from?”. Indiferent de ce răspuns le veți da, vă vor zice: ”welcome”. Și da, they mean it. Am mai povestit aici de ce :). Din Jerash și-a cumpărat inginerul una bucată keffiyeh. Client service done right. Copilul ăla de la care a cumpărat baticul, i l-a și pus pe cap și i l-a aranjat așa bine că oricât am căutat zilele viitoare pe cineva în Iordania ca să i-l prindă la fel, n-am mai găsit.

10 lucruri despre călătoria în Iordania

  1. Iordania este ”Elveția” Orientului. Da, au ceva refugiați și da, sunt vecini cu Arabia Saudită, Siria, Irak, Palestina și Israel, dar asta nu o face sub nici o formă o țară nesigură, cu extremiști pe străzi etc. E cumva cea mai safe țară din Orientul Apropiat.
  2. Jordan Pass-ul este cea mai bună investiție pe care o puteți face. Cumpărat online, Jordan Pass-ul acoperă: viza de ședere în Jordan, intrarea la Petra și accesul în peste 40 de puncte turistice. Noi am economisit cu el 17 JOD de căciulă.
  3. În Amman nu trebuie ratate:
    HashemLocul în care veți găsi deopotrivă localnici și turiști la mese. Aici mai mănâncă din când în când și familia regală deci thumbs up. Pentru 6 JOD (aproximativ 30 lei), 2 persoane pot mânca: falafel, humus, labeneh, fatoosh, baba ganuj. Și ce gust.
    Habibah: cea mai cofetărie a lor. Și asta recomandată de familia regala. Knafeh și toate nebuniile de prăjituri cu fistic sunt acolo.
    Reem: cea mai veche shaormerie unde e în permanență coadă. Și unde nu, nu se pun cartofi prăjiți. Ca orice loc mișto, arată ca o bodegă.
    Al Quds: cel mai loc cu falafel de pe Rainbow Street. Prețul: 0.7 JOD/2 falafel
    Tamryet Omar : cea mai faimoasă gogoșerie a lor. Check this out:
    Cu plăcere și da, vă veți îngrășa.
     
  4. Nu există reguli de circulație. Șoferii nu semnalizează, nu respectă prioritățile. Pietonii traversează pe unde au chef, aruncându-se pur și simplu în stradă și făcând un semn discret din mână către mașinile care sunt obligate să le cedeze trecerea. Pe autostradă nimeni nu se asigură atunci când trece de pe o bandă pe alta. Aceste statusuri postate de mine în timp real în perindările pe acolo nu sunt absolut deloc exagerate:

  5. În fiecare intersecție din Amman, pe fiecare stradă mai circulată și la intrările în orașe veți găsi cel puțin un echipaj de poliție. Pe noi ne-au oprit în 7 zile cam de 10-11 ori. Dar nu ca să facă pe șmecherii sau să dea amenzi cum fac ai noștri. Ci ca să ne întrebe de unde suntem și să ne spună: ”Welcome to Jordan”. Le-am arătat pașapoartele și aia a fost. Nu tu actele mașinii sau permis de conducere. E mai degrabă ceva de rutină și care ține de cultura lor.
  6. O mașină închiriată e cea mai bună soluție pentru deplasarea în Iordania. Transportul în comun mai subțire, iar taxiurile sunt ok doar pentru plimbările în orașe, nu și în afara lor. Și asta pentru că a ieși din oraș și a merge spre o altă destinație (cum am făcut noi), echivalează cu a plăti niște câteva zeci bune de JOD. Și nici nu vă bucurați de același confort & flexibilitate. Noi am închiriat mașina de la Enterprise. Am plătit: 35 JOD/zi din care 10 JOD/zi erau doar asigurarea extra care acoperea daune, coliziuni indiferent de vină fără franchise. Și trust me, vreți asigurarea aia în Iordania.
     
  7. Random people vă vor întreba: ”where are you from?” pentru ca mai apoi să continue cu: ”Welcome to Jordan”. Fără nici o altă intenție. Oamenii sunt curioși și foarte primitori. Și willing to help. Dar la modul din inimă. Sunt cei mai ospitalieri dintre toate popoarele arabe. Dacă vă văd dezorientați, vă întreabă cu ce vă pot ajuta, unde vreți să ajungeți. Dacă vă văd obosiți, vă invită la ei în magazin ca să vă odihniți fără să încerce vreo secundă să vă vândă ceva. #truestory
  8. Women stuff only: Bărbații se vor uita insistent indiferent de cum vă veți îmbrăca. Eu am avut baggy jeans, cămăși cu mânecă, ii largi și turban în cap. Singura piele la vedere era: fața și gâtul. Cu toate astea, they were staring. Și da, m-am simțit aiurea în prima zi. Apoi m-am obișnuit.
  9. Da, majoritatea femeilor sunt acoperite. Unora nu li se văd decât ochii. Dar mai sunt de asemenea și femei cu capul descoperit, cu brațele goale și fără văl.
  10. În aeroport, veți fi supuși unor controale riguroase: nouă ne-au deschis laptopurile, au luat probe de pe pc, go pro și aparat foto etc. Ne-au trecut prin drăcia aia cu infra-roșu inclusiv bagajele de cală. Și asta la plecare :). The struggle is real.

Într-un articol viitor vine și itinerariul din Iordania.

شكر

Pentru că sunt ai mei

Ai mei nu-s duși de multe ori la biserică. M-au crescut făcând mișto de mine. Când ai copii la 22 de ani, cumva nu știi că se poate și altfel decât așa. Și-au păstrat simțul umorului și azi. De exemplu, un discurs normal la masă sună astfel:

Dacă n-ați înteles șpilu din prima, mai cetiți o dată. E bună rău.

Treaba e că eu nu realizez că mama face 52 de ani anul ăsta. Pentru mine ea s-a oprit undeva la 40. Cu indulgență. Și refuz să-i văd ridurile sau cearcănele de după o noapte în care e de gardă în spital. Idem și pentru tata.

Tot cu hăhăială mi-au arătat ieri și locul de veci pe care și l-au cumpărat. ”Ca să fie toate în ordine și să nu te chinui tu”. Ei îi spun ”garsoniera noastră”, eu nu-i spun nicicum. Mai că m-am certat cu ei pentru că refuzam să mă uit la aleea aia blestemată pe care se vor odihni. Mai că voiam să țip zicându-le: ”părinții mei nu vor muri niciodată, ce nu înțelegeți ?!”.

Și dacă aș fi întrebată: ”De ce”, aș zice un sincer: ”Pentru că d’aia. Pentru că sunt ai mei”. Și nici o altă explicație nu ar mai fi necesară.

Cum mi-am luat permis de skipper

Mi-au trebuit două Regatte ca să-mi dau seama că-mi place pe barcă. Puțin, mult? Cine știe :). Mă liniștesc valurile. Și dansul vântului. Și culorile mării. Am ajuns la Skipper Training  by Vogue Yachting la recomandarea lui Andy, unchiu-meu de la Croaziere cu Vele.

Am insistat pe lângă inginer să facem nebunia asta și am dus muncă de lămurire ca să-l conving. Aiurea! Nu am folosit argumente, am apelat la cinstitul: ”te roooooooooooog” zis de o sută de ori pe zi, până când s-a înduplecat. Omulețul se temea că o să dăm examenul în engleză la Marina din Sibenik, că sunt greoi termenii de sailing în română, darămite în engleză, că o fi, că o păți. Deh, probleme de om care nu se aruncă cu capul înainte, așa cum fac io. Și bine am făcut că am mers pe mâna mea. Doooh! Când am greșit io vreodată? Deci care e faza până la urmă?

Păi, e așa:

  1. Skipper Training se întâmplă preț de 6 zile și 7 nopți, în Croația.
  2. Locul de întâlnire: marina Mandalina din Sibenik, dar în fiecare zi se acostează într-un loc diferit (fie el marină, zid al orașului, baliză sau ancoră). Noi am mai văzut Vodice, Tribunj, Primosten, Skradin, Sibenik. Așadar cartea-i cartea, dar se mai și încântă ochiul cu frumuseți din Croația.
  3. Ce se obține din toată povestea asta? Certificatul de Conducător de Ambarcațiune Categoria B cu permis VHF (SCR) inclus, valabil în 133 de țări cu care există acorduri bilaterale. 

4. Ce se întâmplă de fapt și de drept? Se întâmplă sailing :). În fiecare zi se fac ore de teorie și de practică. Noi am pornit pe mare de duminică seara. Da, am scris seara. Întuneric. Mare cât vezi cu ochii. Și tot felul de lumini: roșii, albe și verzi pe apă. Am ținut timona în mâini tremurând ca varga. Iată:

5. Unde se doarme? Pe barcă. În cabine duble. Noi am nimerit într-un velier – monohull.
6. Cum ajungi la Sibenik? Cu avionul (aeroportul din Split-Trogir/Zadar sau cum am făcut noi Zagreb) + autobuz. Cu mașina drumul durează cam 13-16 ore. Mulți omuleți din seria noastră s-au grupat, de altfel, în mașini.
7. Câți cursanți stau pe barcă? Depinde de tipul de ambarcațiune. Noi am fost 8 cu tot cu skipper.


8. În ce constă examenul? Examenul se dă la Marina din Sibenik, cu harta în față. Una bucată croat ne-a luat pe toți, pe rând la puricat, și ne-a întrebat treburi de pe hartă:

  • Ce vânt bate din sud?
  • Ce înseamnă simbolul ăsta? (ancoraj interzis, submarine pipeline, light-house, B-bijelo = alb etc).
  • Când zici prin stație Mayday-Mayday-Mayday? Dar Security-Security-Security?
  • Ai două bărci poziționate așa (una cu vele, una pe motor). Care are prioritate?
  • Cum citești Sibenik folosind alfabetul radiotelephony? (S = Sierra , I = india, B = bravo, E = echo, N = november, I = india, K = kilo)
  • Ce culoare e la babord?

S-a lăsat cu emoții, da :). Mai ales pentru mine și inginer care suntem niște tocilari prin excelență. Dar a fost ok.

9. Pe barcă am avut parte, oricum, și de simulări de examen ca să mergem foarte bine pregătiți acoloșa. Skipperi au intrat chiar în pielea personajului (a croatului de la Autoritatea Navală Croată). Big up, Radu!

10. Tot pe barcă am făcut și exerciții în care ni s-a cerut să calculăm cursul, timpul, viteza. Am manevrat compasul și raportorul/echerul ca să citim longitudinile și latitudinile. Am înțeles de ce nu puteam să mergem prin nu știu ce loc (în baza citirii corecte a simbolurilor, nu altfel) și alte asemenea. 

11. Cât a costat toată distracția? Cazare pe barcă + pregătire + examen la marină = 800 euro. Încă 100 euro au mai fost costurile cu combustibilul, curățenia și marinele pe care le-am plătit. La astea trebuie adăugate și costurile cu mâncarea pe care noi am cumpărat-o la comun (pentru zilele în care colegul nostru Ion ne făcea omletă sau midii ori când skipperul nostru Vicențiu-Horațiu-Inocențiu ne îmbărbăta cu paste și sos de pesto, fix înainte de examen).

Cu ce-am rămas după experiența asta, dincolo de permisul de skipper cu care m-am lăudat într-o veselie?

Cu prima și poate cea mai importantă lecție: pe barcă nu există democrație. Nu ai timp de pierdut cu parlamentări aiurea, trebuie acționat rapid și făcut fix cum zice skipperul pentru că el, atunci când dă cu subsemnatul pentru barcă… se înhamă la n responsabilități și răspunde de barcă și de tine omuleț de pe ea.

Sailingul e despre oameni. O să ziceți că da, bine. Peste tot e despre oameni. Băi, în sailing mai ales. Că ai un spațiu fizic limitat de 15 metri în care trebuie să colaborezi cu X-ulescu cu care nu ești pe aceeași lungime de undă, ca să reușiți să faceți volta sau să schimbați fenderele de pe o parte pe alta pentru că urmează să intrați în marină. Nu merge cu pus căștile în urechi și ignorat colegul, cum se întâmplă la birou. Aici e despre echipă și despre toleranță. Fiecare are tabieturile lui, unii râd zgomotos, alții sunt mai introverți, unii beau Prosecco, alții beau vin roșu, unii au douăj de ani, alții 50.

Am descoperit că nu am rău de mare, dar am rău de uscat. De fiecare dată când părăseam barcă și mă așezam la un restaurant din port, mă țineam de pereți atunci când mă ridicam de pe scaun. Era cumva normal. Mă obișnuisem să mă legăn.

Știu să fac noduri. Și mai știu să citesc hărți. Adică fix pe dos față de ceea ce invocam până acum în concediile cu inginerul. Check it:

Am aflat că pot să râd. Atât de mult. Atât de tare. Atât de cu poftă încât mă auzeau toată bărcile din jurul nostru.

Mulțumesc Vicențiu – skipperul nostru care ne-a fost mamă, tată, frate, soră, prieten și confident în toate zilele astea. Duamne câtă răbdare, câtă bunătate și cât umor pot sălășlui în el. Și bineînțeles, cât profesionalism. Cum să ai atâta prezență de spirit tot timpul ? Mă înclin!

Despre omuleții de la Vogue Yachting?

Frații Fra (Dorin și Gabi) – datorită lor zic ”s-o gătat”, ”ora doi” și alte asemenea. Ca să nu mai spun că oamenii știu cu bărcile și știu porturile și apele Croației ca-n palmă: ”vedeți că acolo e apă mică”, ”vedeți cu velele că vântul X”. M-au liniștit cu examenul că mă vedeau cu morocovu’, deci săru-mâna.

Radu – despre el auzisem povești cum că ar fi printre cei mai buni skipperi din România. Mno, amu pot să înțeleg de ce. Conduce velierul și catamaranu cu o naturalețe rar întâlnită. Ca să nu mai zic de limbile pe care le vorbește și despre muzica faină pe care o ascultă. Thumbs up!

A fost fain tare. Mai venim.

 

Cum să te dai cu barca în 28 de pași simpli

Pentru că deja e al doilea an în care mă duc cu barca și mai sunt și foarte înțeleaptă, iată ce pași ar trebui să urmezi, dragă cetitorule, dacă vrei să faci aidoma mie.

  1. Roagă-te ca vinerea să nu ai nici un meeting la ora 17:00. A mers? Atunci zi-i mersi managerului, închide-ți laptopul și suie-te în mașină. Destinația? Mangalia.
  2.  Ai sosit în micul orășel de la malul mării. Congrats! N-ajungi la ședința tehnică de la 18:00 – 21:00 a Regattei? Nu-i bai. Oricum nu ai fi priceput nimic pentru că ai fi fost preocupat să faci instastories și să anunți PESTE TOT că mâine te duci pe mare.
  3. Ora 21:30. Mănâncă sănătos că doar e seară. Comandă o pizza.
  4. Ora 22:00. Ia o bere.
  5. Ora 23:00. Treci la a treia bere. Ăsta e moment perfect să te așezi să citești Sailing Instruction-ul.
  6. Stai la povești cu familia până pe la 02:00 AM pentru că deh, combinația: machidoni+olteni+munteni = LOGOREE.
  7. Trezește-te la 08:30 a doua zi. Bea-cea-mai-bună-cafea & mănâncă cea-mai-bună-omletă făcută de cea-mai-mișto-mătușă. 
  8. Ia mașina pentru 3 minute de mers până în port. Parchează. Du-te în recunoaștere până la barcă.
  9. Fă cunoștință cu omuleții de pe barcă. Amintește-ți că nu ai apă și nimic de ronțăit la tine pentru următoarele 8 ore. Întoarce-te în fugă în oraș. Ia-ți provizii și du-te într-un suflet pe barcă.
  10. Uită-te pe ponton și la celelalte vase. Chiar că! Aruncă un ochi și pe barca ta ca să vezi cum se cheamă. Ai văzut? Bonvi, da? Memorează asta ca să nu pară că ești chiar pe lângă.
  11. Continuă să admiri ce se întâmplă pe ponton. Ăsta-i momentul potrivit să strigi tare: ”bă ce costum mișto are ăsta” pentru ca mai apoi să realizezi că respectivul e Paul Dicu. Participă cu Incognito la Regattă pentru al doilea weekend consecutiv. Nu sunt decât campioni naționali. 
  12. Rostește dimpreună cu Paul: ”bă, dar nici aici nu scap de tine”, laudă-te că o să câștigi și zi-i că e mișto în echipamentul ăla.
  13. Aranjează-ți rucsacul în cabină, zi un Doamne Ajută, amintește-ți că ai învățat totuși să înoți și că dacă pici din barcă, nu mori din prima.
  14. Fă un exercițiu de memorie ca să-ți dai seama care-i școta, care-i randa, ce-i aia voltă și ce înseamnă trim. E haos în mintea ta? Păi de ce ai citit Sailing Instruction-ul când erai băut(ă)?
  15. Scurtă sesiune foto. Știi ce se zice doar. Dacă faci ceva și nu postezi vreo poză pe Facebook, e ca și cum nu ai fi făcut treaba cu pricina deloc.
  16. Treci pe lângă o barcă. Ți se pare că te întreci cu ea și de aia începi să-i urezi de bine. Ți se spune apoi de către Skipper că de fapt concurează la o altă categorie.
  17. Zici: ”ah!” și-ți vezi mai departe de treabă.
  18. Trebuie să faci Volta. Se strigă: ”afară!” de către omul de la timonă. Inițial vrei să te arunci în apă, dar se revine cu completarea: ”stați cât mai pe marginea bărcii”. ”Asta înseamnă” îți spui. Bine.
  19. Exercițiul de la punctul 17 se repetă de mai multe ori.
  20. Vezi că se mișcă Focul. Ai suficientă prezență de spirit cât să te apleci și să nu te verși peste bord.
  21. Intră în peisaj un cearșaf mare și înalt. Ți se spune că se cheamă Spinnaker. Omuleții din echipaj la fel de novici ca tine, îi dau drumul prea mult, Skipperul începe să țipe, se repetă ”trim-trim-trim” într-o veselie. Vântul începe să sufle tare în spinnakerul ăla care e cumva și prin apă. Zgomot mare pe vas.
  22. Urmează o serie de ”bip-bip-bip-bip”. Ăsta era Skipperul. Se recuperează din mare cearșaful ăla. Banca stă înclinată. Foarte înclinată. Nu se intră în panică. Încă. Se lasă liniștea pe vas. La 5 minute după asta se începe caterinca. Ca așa e pe barcă. Nu-i cu ranchiună dacă nu faci ce-ți zice Skipperul. E atunci pe moment o tensiune că nu prea-i de joacă, dar după aia e totul lapte și miere.
  23. Pe traseu se recuperează din viteză.
  24. Se mai văd bărci înclinate într-o veselie. Se întreabă dacă așa suntem și noi de înclinați. Se răspunde în gând că da.
  25. Se trece de baliza de la finalul cursei frumos-elegant cât de cât.
  26. Se sare în apă. Rând pe rând.
  27. Se pornește barca. Cu omuleții în apă.
  28. Se mai râde nițel. Și MUSAI se bronzează ca tractoriștii.

Aceasta a fost a cincea ediție a Regattei Rottary Mangalia organizată de Clubul Rotary Mangalia cu sprijinul asociațiilor Seanergya Yachting Club, Asociația Club Sportiv  ELECTRICA BALKAN și Clubul Sportiv Poseidon Limanu – 2 Mai. Toate fondurile obținute în  urma Regattei vor fi folosite pentru inițierea unui proiect de construcție a unei baze sportive de yachting, unde copiii și adolescenții să poată fi instruiți în tainele acestui sport.

Poate printre cele mai faine satisfacții e că la ediția aceasta a Regattei au participat 3 dintre copiii beneficiari ai cauzei de anul trecut :).

Peste 30 de bărci au stat aliniate la start anul acesta. Numărul e în creștere de la an la an și spre bucuria mea nu mai e perceput drept sportul cel mai scump din univers pentru că nu e cazul. Mulțumesc, Andy pentru tot :).

Întorsu’ obrazului? Nu, mulțumesc.

În afară de un bazin plin de oameni ce mă mai scoate din minți, e political correctness dus la extrem. Exemple:

  1. Dacă copilul îți e bătut la școală și umilit de colegi(ele) lui (cu tot tacâmul: scuipat, pus la pământ, tras de păr, zgâriat, cărat pumni și picioare în burtă și apoi filmat OFC și pus pe Facebook & Youtube), tu-părinte nu trebuie să reacționezi violent, ci trebuie să te gândești că acel suflet care ți-a călcat în picioare fiul/fiica, are aceste derapaje în comportament pentru că a avut și are o copilărie grea & provine dintr-o familie cu probleme, cu violență în casă. Vă readuc în atenție cazul ăsta. Eh, ce să vezi, mie ca părinte nu mi-ar păsa de toate bullshituri-le alea de ”încercat să înțelegi agresorul”. Chiar cred că aș fi capabilă de lucruri foarte neortodoxe văzându-mi copilu’ agresat. Și am afirmat asta sus și tare și atunci când era proaspăt subiectul. S-au trezit niște sfinți contemporani să spuie că: ”bă, Cara, copilu ăla bătăuș trebuie să meargă la psiholog ca să se facă bine”. Mă scuzaț, dar io-părinte m-aș gândi în clipele alea la ce ajutor să-i dau copilului meu ca să-și revină și să aibă curaj să iasă din casă singur, nu la ce rate la bancă să fac pentru a-i plăti și agresorului niște ore la un cabinet de terapie. Că așa sunt io. Egoistă.
  2. Dacă un individ X se ia de tine și-ți toarnă o pereche de palme peste față de zici că te-a lovit trenul, tu trebuie să încerci cu vorba bună să-l calmezi. Dacă el dă, tu nu trebuie să dai ca să te aperi sau măcar să-l ții ca să nu ți-o iei, nu! Tu trebuie să îi explici că ”bă, nu e bine! violența ta ascunde aspecte nerezolvate din copilărie”. Bullshit pe linie, nu? Când m-am întâlnit în centrul vechi din Constanța cu de-alde Paul și am dezbătut subiectul ăsta, omu’ a fost foarte pertinent și realist în discurs. Las aci ce a scris și pe Facebook: ”Toti ne dorim dialogul argumentelor. Dar, 2000 de ani de istorie ne-au aratat ca nu merge intotdeauna asa. Iar atunci cand celalalt nu mai primeste cuvinte, trebuie sa stii sa-ti schimbi statutul din potentiala victima in combatant. Iar asta nu se face cu sindicalisme de genul intorsului de obraz, ci cu uciderea in agresor a dorintei acestuia de-a mai vrea sa-ti faca ceva. Fizic. Dureros. Invaziv. Poti sa fii un pacifist si sa te bati ca un tigru. Nu-ti doresti violenta, doar stii sa o combati pe limba ei”. 

În rest, să auzim de bine.

sursă poză: aici.

 

Cum să nu fii meltean la bazin (2)

După succesul clocotitor de care s-a bucurat prima parte a acestui articol, mă văz nevoită a veni cu compleCtările de rigoare. Mult am mai înotat, multe am mai văzut. Cu liniuță de la capăt.

  1. Dacă bazinul nu are trambulină, înseamnă că nu trebuie să te arunci în el ca și cum ai fi la proba olimpică de sărituri
    Că dacă erai la proba olimpică, aveai trambulină. Dar n-ai așea ceva la bazin, nu? Asta înseamnă un lucru: NU SĂRI de parcă ar fi dat strechea în tine, luându-ți eventual și viteză și făcând un triplu șurub cu întoarcele 185,7 grade. Că îi poți lovi pe creștinii din apă. Și apoi pe banii tăi or să fie spitalizați. Și nu vrei asta. Sau mai știi?

    2. Bazinul nu-i al tău și nici al mamei tale
    Și din această cauză, neavând drept deplin asupra lui, nu prea poți să faci ce vrei tu, cum vrei tu. Pentru asta ai șoselele patriei unde nimeni nu respectă nici o regulă. Dar în bazin se înoată pe partea dreapta. ÎNTOTDEAUNA. Și nu e indicat s-o arzi împotriva sistemului și să te duci pe stânga. Că apoi faci accident cu ăla de bagă ture regulamentar. Un cap în cap în apă de 1.80 m nu-i chiar cel mai mișto lucru.

3. Bazinul are și el un program (ca mine, ca tine, ca toată lumea)
Eh, și din pricina faptului că funcționează după niște reguli, nu poți să intri pe ce culoar vrei tu, cum vrei tu și alte asemenea. Și, de principiu, există un orar al cursurilor ținute de un instructor pentru unii de nu știu cu înotul. Cumva în intervalul ăla nu te apuci să intri pe culoarul lor, în bazinul lor. Că nu prea ai ce să cauți acolo. Și omuleții ăia nici nu știu cu apa și îi debusolezi. În plus îl mai au și pe profesorul ăla de înot pe cap, profesor ce face mișto de ei. Citește în pușca mea regulamentul 🙂 Atât de simplu.

 reaction GIF

surse poze: aici și aici.

Despre începuturi

Cristina Costache a fost omul care, văzându-mă pentru a treia lună consecutivă în sediul ambition!, mi-a zis:
– Măi, dar tu ne iei premiile!
M-am scuzat și i-am zis că îmi plac tare mult concursurile de eseuri din revista ambition! și că deh, scriu de mică și că…  am zis să-mi încerc norocul cumva.

Mi-am luat voucherele Benvenuti & Cărturești și am plecat din biroul ei înspre căminele Moxa unde locuiam. Cristina era redactor-șef și publisher pentru agenda și revista ambition!, io eram în anul 3 de facultate. Mi-a spus că scriu bine și m-a întrebat dacă nu aș vrea să fiu redactor pentru revistă.
– Cu contract de colaborare. Lunar adică, a completat ea.
Am zis că da, neștiind în ce mă bag. Io aveam în cap una și bună. Voiam să scriu și aia era. Așa a început aventura.

Primul meu articol publicat în revistă a fost un interviu cu Emi Gal. Habar n-aveam ce făceam, mergeam doar pe intuiție și mă interesa ca ceea ce scriu să curgă lin ca o poveste. Doar după asta mă ghidam. Common sense.

După câteva luni de colaborare, i-am zis Cristinei că trebuie să-mi caut un loc în care să fac practică pentru că aveam nevoie de fițuica aia acu în ultimul an de facultate.
– E ok, mi-a zis. O să vorbesc la departamentul de vânzări și o să-ți găsim un internship la noi.

M-am dus la interviu la departamentul de vânzări ca o floricică. Am fost întrebată: ”ce e marketingul?” și am dat definiția aia stufoasă din manualul de Bazele Marketingului. Omul din fața mea a zâmbit, fetele din birou au râs, io m-am înroșit. Eram convinsă că o să fiu trimisă acasă.
– Începi de luni, mi-a zis managerul departamentului în timp ce îmi strângeam lucrurile. Marketing înseamnă să vinzi. Atât. Restul e bullshit de ASE.

M-a luat în primire Jescu. Io îi spun Jescool. A fost omul care m-a învățat să scriu mailuri care chiar să fie citite de brand manageri și nu trimise direct în junk. Tot ea mi-a explicat cum se vinde un pachet silver cu: ”un full page în revista ambition!, secțiune dedicată în agenda ambition! și bonus! banner & articol pe site-ul ambition!”. ”Vă dăm ceva și pe online” era asul din mânecă pe care noi ca vânzători de advertising, îl scoteam în fața brand managerilor atunci când vedeam că o dădeau cotită omuleții că nu au buget.

N-o stressam doar pe ea. O aveam și pe Novac. Novăcel pentru prieteni. Ea venea cu mine la întâlniri și prelua legătura atunci când eu, la cei 22 de ani ai mei, trebuia să-i spun unui HR sau brand manager:
– Vă costă 8500 eur +tva.
Tot ea îmi zicea să nu mai mănânc mere cu Fibrobar că o să mor. Ea a fost și omul care venea cu mine la alergat pe stadionul Olimpia. Mergeam la balurile de boboci pe care le organizam și râdeam zgomotos prin birouri.

ambition! a înseamnat vreo 3 ani din viața mea. I was lucky. A fost o școală bună. Așa că tu, studențache speriat care nu știi ce-o să faci cu viața ta, fă bine și găsește-ți o Cristina Costache, o Jescool sau o Novăcel și-o să-ți fie bine. Pe cuvânt.

 

Povestea lui Silviu Briceag: omul & Chef-ul din Las Vegas

Silviu e unul dintre semifinaliștii show-ului ”Chefi la Cuțite”. Și mai e și unchiul meu, cel-care-vrea-să-îi-spun-văr-miu. Locuiește în Las Vegas unde e Private Executive Life Style Chef. I se zice ”Drujbă” pentru că, well, numele lui de familie – ”Briceag” l-a făcut pe un fost coleg de liceu care nu știa exact cum îl cheamă, să-l strige utilizând o serie de obiecte contondente. După ”cuțit & lamă” a ajuns la ”Drujbă” și așa i-a rămas numele.

A început să gătească din curiozitate. Fără să-și propună sau măcar să viseze la o carieră în domeniul ăsta. Deh, omul o apucase pe drumul ăla academic cu facultate și tot tacâmul. Doar nu avea să se abată de la el? Mă rog. Așa ar face mai toată lumea. Nu și Silviu. El s-a băgat la un curs de bucătarie imediat după ce a terminat cu universitatea. Cocheta cu bucătăria, le gătea prietenilor, îl fascinau culorile din farfurie și și-a zis să facă ceva mai mult pentru ceea ce era pe atunci, un simplu hobby.

Recunoaște că i-ar fi plăcut să construiască aici ceva, orice în domeniul ăsta, dar nu a fost să fie. Și a plecat. În UK. Unde a fost Chef de Partie în cadrul unui Gastro Pub, Farm House. Și-a petrecut câteva luni și prin Franța. Și poate că ăsta-i motivul pentru care e îndrăgostit de French Cuisine.

Sigur că lucrurile nu au mers ca unse în UK pentru că, nu-i așa, care ar mai fi farmecul vieții? Pentru că nu avea permis de muncă și ședere, s-a trezit după 8 luni făr de job. N-a disperat, n-a renunțat. Deși sorții nu erau chiar de partea sa. După o perioadă care l-a pus la grea încercare, a obținut mult doritul permis. De aici încolo nimic nu i-a mai stat în cale: s-a angajat la un restaurant în Cambridgeshire ca Sous-Chef. 

Și pentru că hard work does pay off, ownerul restaurantului din Cambridgeshire i-a spus după doar 1 an: ”Silviu, deschid încă o locație și mă bazez pe tine să aduci un suflu nou acolo”. Omul a acceptat provocarea, și-a făcut treaba și după ce s-a asigurat că toate merg ca pe roate, a plecat spre noi orizonturi, în SUA pentru a fi împreună cu viitoarea soție. E plină de viață, râde și are o bunătate cât casa. O cheamă Elena și e printre cei mai curajoși oameni pe care îi știu. Și-i este cel mai bun prieten și cel mai aprig critic lui Silviu. 

Deci să recapitulăm. Ce face Silviu? Renunță la un loc de muncă foarte bun, renunță la tot networkingul pe care și-l făcuse în Anglia și merge peste ocean. În UK avea 3 nivele terminate din 4 posibile în specializarea de Chef și Hospitaliy, în US era încă un român, ca oricare altul. În UK era cunoscut și recunoscut, în US nu știa nimeni de el. Și cu toate astea a decis să facă pasul ăsta. Pentru că are sânge în instalație. Și bine a făcut.

În US și-a întemeiat o familie și tot acolo a reușit să-și urmeze chemarea: gătitul. Și asta pentru că dincolo de pasiunea pentru bucătărie, a avut norocul să dea peste un om care a crezut în el. Long story short: în US, Silviu a început prin a-și ajuta un prieten într-un proiect de design interior. Pentru că na, nu era ca și cum restaurantele îl așteptau cu brațele deschise. Toate începuturile sunt grele și el a zis: ”fuck it, pot să trec și peste asta”. Buuun. La un moment dat au ajuns în casa unui om, mare om, care i-a pus o simplă întrebare: ”Tu ce faci, de fapt? Cu ce te ocupi? Nu mă înțelege greșit. Sunt foarte mulțumit de cum mi-ați amenajat casa, dar nu văd pasiunea aia în ochii tăi. Deci ce faci?” Silviu i-a explicat atunci că e Chef și i-a vorbit puțin despre ce înseamnă cookingul pentru el. După ceva timp, Silviu s-a întâlnit cu același om, pe numele lui Charles Lawson la un eveniment. Au povestit mai pe larg despre bucătărie și de ce e o artă în adevăratul sens al cuvântului. Au făcut schimb de numere de telefon și aia a fost.

După 2 luni, Silviu primește un telefon. Era Charles care i-a zis că a cumpărat un restaurant pentru că l-a cunoscut pe el și a văzut pasiunea din ochii lui atunci când vorbea despre mâncare. Mai mult decât atât: Silviu era responsabil de el.

Omul nu prea știa ce să zică, cum să reacționeze. A spus că nu poate să-și asume o așa responsabilitate, că nu a mai lucrat într-un restaurant din State, că câr, că mâr. ”Dacă ești într-adevăr așa de pasionat cum am simțit, dacă ești într-adevăr așa serios și determinat, te vei descurca” i-a zis Charles. Ce era să facă? A zis: ”Challenge Accepted”. Așa începe povestea Scratch House. Silviu a amenajat 100% bucătăria, s-a implicat în design-ul restaurantul, a recrutat oamenii cu care urma să lucreze, iar după 1 an de muncă titanică, The Scratch House s-a inaugurat. Casual-Fine Dining era conceptul restaurantului și a avut un succes fulminant.

La 3 luni de la deschidere, unul dintre cei mai mari editori și critici culinari din Las Vegas a cinat acolo fără ca cineva să știe cine este. Impresionat de toată experiența trăită, la 2 zile după povestea asta, Scratch House s-a trezit cu o echipă de reporteri și fotografi trimisă de acest critic culinar. Omuleții au făcut un interviu cu Silviu & echipa și l-au publicat în cea mai mare revistă de informare turistică din oraș: Las Vegas Weekly Magazine. 

Din cauze politice, The Scratch House s-a închis. Dar nu s-a renunțat de tot la idee. No way. Proiectul e momentan în stand-by. Care a fost partea bună a acestui eveniment? Faptul că mai toți clienții fideli ai restaurantului au început să-l sune pe Silviu ca să-l întrebe pe de o parte ce s-a întâmplat, pe de cealaltă parte să-i propună să vină să le gătească acasă. Pentru că, spuneau ei, nu mai puteau mânca altă mâncare în afară de cea făcută de el. Și de aici începe cariera lui Silviu de Private Chef. Executive Life Style Private Chef, de fapt. Pentru că el le face clienților lui meniuri personalizate, în funcție de ceea ce își doresc ei: să slăbească,  să se mențină, să le crească masa musculară, să aibă mai multă energie, să mănânce ca la mama acasă. Etc.

Și care e treaba cu Chefi la Cuțite până la urmă? Păi, dacă tot se uita la show și dacă tot îi admira pe cei 3 chefi, a zis să răspundă banner-ului de pe site care îl targeta într-o veselie și-i spunea: ”înscrie-te!”. ”Bine, bă! Mă înscriu! Gata!”. Silviu a venit la Chefi la Cuțite pentru experiența inedită, pentru oameni, pentru idee, pentru networking și pentru că vrea să aducă bucătăria românească cu ”un face lift demn de 2016-2017 exact în inima și strălucirea Las Vegas-ului”. Cred că i-au ieșit toate astea.

Chefi la Cuțite a însemnat câteva luni bune departe de familia din America, dar totodată câteva luni alături de familia lui din Constanța, alături de mine, Inginer și Motănescu. Am râs, am gătit și am pălăvrăgit cu omul ăsta așa cum nu am făcut-o cu nimeni. El e Silviu. Și mă simt onorată că-l cunosc.

Călătoriile dăunează grav monotoniei

Era joia dinaintea Paștelui lui 2015 când, târziu în noapte, după vreo două pahare de vin băute pe stomacul gol, am stabilit cu Matei să mergem în Barcelona. El era în Doha, eu în București. Vorbeam de vreo lună întruna.

El spera să nu fiu vreo nebună, eu speram să nu-mi dea țeapă cu călătoria. Când mi-a trimis o poză cu cuțitele lui din bucătărie, am început și eu, la rându-mi, să mă rog să nu fie vreun nebun. Nu era. Pe cuvânt:

Am aflat în Barcelona că pot să-i zic aceluiași om de dimineață: ”lasă-mă pe mine să car ghiozdanul că tu ai deja multe în spinare” și seara să-i mărturisesc: ”te urăsc, nu mai vorbi cu mine. mă dor toate. nu mai merg niciodată nicăieri cu tine”. Și asta de mai multe ori. În câteva minute.

Tot în Barcelona am aflat că eu nu știu să citesc hărți, iar că el nu pleacă din camera de hotel fără un itinerariu bine stabilit. Am mai aflat că somnul până la ore târzii nu e inclus în sejur și că street food-ul e un must dacă vreau să make the most of the trip. Și voiam.

Găteam fructe de mare, beam Sangria, mâncam înghețată cumpărată de pe Rambla și ne calculam banii de vizitat toate cele pe care le avea de oferit orașul ăla. Și văleu câte erau.

Barcelona ne-a făcut să prindem gustul călătoritului împreună. Nu ne-am zis ”ești atât de frumoasă când dormi” (pentru că nu-i plăcea să dorm și, fie vorba între noi, nu sunt chiar cea mai plăcută apariție atunci când sunt în lumea lui Ene) sau ”mi se pare sexy că reușești să faci cele mai tari itinerarii” (pentru că n-ar strica să mai ratăm câteva obiective turistice ca să nu mor de oboseală pe acolo). Au fost mai degrabă niște sincere: ”Am râs cu tine. Ar trebui să facem asta mai des. Poate că data viitoare nu-ți mai iei Converșii ăia în picioare”. Atât.

Au trecut doi ani și suntem la 18 țări și 40 orașe. E altfel de fiecare dată. Și da, sunt multe țări. Doar că noi ne-am stabilit prioritățile din acest parteneriat domestic de la bun început. Ele sunt: călătorii & mâncare bună (gătit și mâncat în egală măsură). Un plan simplu de care ne ținem. Lăsăm hainele scumpe, ieșitul în Loft, redecoratul apartamentului sau te-miri-ce-altceva pentru altă dată, pentru un noi viitor și/sau pentru alții. Vedem.

Lamulțean, nouă.