Comuniștii și străbunică-miu

Despre străbunică-miu se spunea că e Ciocoi. Mai toată lumea din sat îl numea așa. Avea animale și pământuri. Era înalt și alb la chip. Umbla cu mătănii în mână și pășea demn și drept.

Printre cei mai înstăriți dintre locuitorii din Sarighiol de Deal, străbunică-miu a fost și el la un pas să fie prădat de comuniști. A avut însă, suficientă nebunie și curaj încât să-l trimită pe ăl mai mare dintre copiii lui, bunică-miu, să plece de acasă cu oile și caii în miez de noapte. Altfel? Altfel, comuniștii aveau să vină și să îi ia tot. Și începeau cu ce găseau în grajduri.

Bunică-miu avea 12 ani la vremea aia. Era de-o șchioapă. Cu animalele după el, bunică-miu a părăsit casa părintească din Tulcea și a ajuns tocmai în Ialomița. A stat o săptămână sub cerul liber. Și ușor nu i-a fost căci era iarnă. A traversat ape înghețate, a dormit prin pădure. Cu provizii, cu haine groase și cu inconștiența specifică vârstei, a reușit să-și ducă misiunea la bun sfârșit. S-a întors după ce pericolul trecuse. S-a întors cu averea pe care leprele alea de la partid voiau s-o fure.

Nici grânele din gospodărie n-au fost uitate. Și de aia, străbunică-miu a săpat gropi adânci în pământ, pământ în care a ascuns recoltele de grâu și porumb. A lăsat doar 1-2 saci în hambar și le-a explicat uamenilor de la partid că: ”Doar atât avem, suntem familie mare. Am 5 copii. De unde să am mai mult? Ăștia micii mănâncă!”

Comuniștii nu voiau să te știe nici educat, nici înstărit și nici cu păreri. Te voiau oaie în turmă. Și străbunică-miu nu era nici pe departe unul care să urmeze ordine. El era ăla care le dădea. 

Securiștii nu s-au lăsat și au reușit să-i ia totuși ceva ce nu putea ascunde, ceva cu care nu putea pleca. I-au luat pământurile. Toate. Pentru că asta știau ei să facă. Să nimicească. Comuniștii de atunci au urmași de seamă. Îi găsim în parlament. Pe acolo își fac veacul.

sursă poze: aici.

Mersi, bă!

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei îs ăia care te găsesc nesigur și care sapă în tine. Culmea? Tu ești ăla de le înmânează uneltele. Tu ești ăla care se pune pe sine la dispoziția lor și care le zice: ”Intrați, bă! Cu tot cu bocancii ăia din picioare. Nu vă descălțați! Nu ratați niciun locșor din mine. Dați și de mai multe ori dacă e nevoie. Ca să știți o treabă”.

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei îs ăia care-ți ștampilează fără să ezite: neîncrederea în propriile forțe, îndoiala veșnică cum că ai și te-ai putea găsi mai bine.

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei sunt ăia care asemenea unor paraziți au nevoie de un organism-gazdă pe care să-l sleiască și să-l usuce.

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei sunt ăia din cauza cărora în Mega Image, te pierzi printre rafturi căutând întruna ce-ți place. Pentru că nu mai știi și nu mai ții minte cine ești. Pentru că până nu demult știai doar ce le place lor și te uitasei pe tine.

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei sunt ăia de care-ți amintești când te trezești într-o zi: singur, sigur, încrezător și liber. Și e al dracului de bine.

Deci mersi, bă.

sursă poze: aici.

Câte ceva despre gătit

Într-o lume în care ne apucăm de treburi pe care nu știm dacă și când o să le terminăm sau cum o să le terminăm, vine și… gătitul care, spre deosebire de multe lucruri, are o finalitate precisă și-ntr-un interval de timp definit. După juma de oră – o oră – doo – hai doișpe (dacă e și cu lăsat peste noapte la dospit un aluat), din ingredientele alea, ai certitudinea că iese ceva.

Ăsta e unul dintre cele mai mișto lucruri când vine vorba de nebunia asta numită gătit. Că știi că duce undeva. Sigur că, de preferat, e să nu ducă la ceva în gunoi, ci într-o farfurie.  

Într-o lume în care din ce în ce mai multe lucruri sunt de-a gata, făcute de alții, vine și… gătitul care e actul ăla creator al tău și doar al tău. Și nu ți-l poate lua nimeni. Că vezi acolo ingredientele și apoi… rezultatul. Și-i fain să știi că din mânuțele alea două a ieșit o treabă comestibilă.

Într-o lume în care suntem pe fast forward în fiecare zi, vine și… gătitul slow food în care deodată cu măceratul cărnii și odihnitul legumelor în tot felul de sosuri, mai respiri și tu nițel din timpul care se scurge mai cu răbdare, mai pe îndelete. Gen:

Mă rog. Ce încerc să spun e că mișto să gătim. Pe bune că e.

surse poze: aici și aici.

 

Despre parenting numai de bine

Știți tehnica aia de parenting: ”te fac să te simți prost pentru că vreau să dai ce-ai mai bun din tine”? E tehnica lu’ taică-miu, tehnică ce s-a întors împotriva lui de când i-am plecat din casă.

Toate: ”dar X-uleasca de ce a putut să ia 10 și tu doar 9.80?” s-au transformat în: ”bă, dar nu mai învăța nopțile prin sala de lectură că numai cu cearcăne te văd”. 

Toate: ”alergi cu curu-n spate” (de parcă curu ar putea vreodată să fie în față) s-au transformat în ”băi, dar chiar trebuie să alergi în fiecare zi? o să rămâi fără genunchi!”

Acu’, fac mișto de problemele existențiale ale lui taică-miu. N-am avut nevoie chiar de terapie să trec peste treburile astea, dar nici bine nu mi-a fost în adolescență și pe la douăzeci și-umpic de ani.

Partea bună din toată povestea asta e că la mine, din pricina lui, nu funcționează ideea aia cu puterea exemplului. Never has, never will. Adică io nu-mi setez benchmark-uri constând în oameni. Dacă Z-ulescu e calm și io înjur, well, nu vreau să fiu ca Z-ulescu. Dacă Y-ulescu obișnuiește să se încalțe cu stilettos și io prefer bocancii, well, io niciodată nu o să vreau stilettos deși se văd al naibii de mișto picioarele în ei. Pentru că mie îmi plac bocancii.

Când am fost acu ceva ani la ai mei și m-au văzut cum eram îmbrăcată și cum n-aveam nici o gară în a mai scăpa câte-un: ”las-o-n pizda mă-sii de treabă”, taică-miu m-a luat deoparte și mi-a zis: ”Ție chiar nu-ți pasă de cum sunt unii și alții, nu-i așa?” ”Bingo” i-am zis bând al doilea pahar de vin. ”De ce, măi tată?” ”Păi, pentru că de aia. Pur și simplu. Am crescut nepăsându-mi. Și a fost  bine. Că uite, nu am ajuns chiar ultimul om”. ”Deci tu chiar nu o să faci nuntă de machidoni și nici nu o să intri în rând cu lumea” a continuat el. ”Chiar nu” i-am mărturisit. ”Eh, mai am o speranță la Ionuț”, a concluzionat. ”Dar rămânem prieteni, da?” m-a întrebat. ”Da, tata, rămânem”.

Mno, și de atunci taică-miu nu mă mai compară cu nimeni. Nu i-a luat decât 25 de ani. Și e fain că de 3 ani și ceva nu-mi mai zice cum nu înjură fetele de vârsta mea, cum se căsătoresc și se așează la casele lor, cum se duc cu mașina și nu cu trotineta la birou, cum se îmbracă ca niște femei, nu ca niște fete de liceu. Fantastic sentiment.

surse poze: aici și aici.

Mic ghid de supraviețuire nocturnă

Dacă ești muiere și dacă te găsește noaptea pe străzi, e bine să fii conștientă că trebuie să ai un mix de caracteristici la care să apelezi dacă situațiunea o cere. Acestea sunt: capacitatea de ignorare, tupeu, sprint bun și croșeu serios de dreapta. Cumva, dacă prima nu funcționează, se apelează la a doua, dacă nici aia nu merge, se trece la treia și tot așa. Adică ordinea nu-i deloc întâmplătoare. Recomandat e să nu se treacă de la 1 la 3 sau, mai rău, la 4. Că există o logică. Să le luăm pe rând:

Capacitate de ignorare

”Hei, gagica! Ce te-aș bip bip și mai ales bip! Hei, gagica! Ce picioare ai! Nu vrei să le pui în jurul gâtului meu?! Să-mi bag puța cum te-aș pune să stai în pozițiile x, y, z!”

Teoretic e bine să nu răspunzi acestor invitații. Să dai muzica tare în căști și să-ți vezi de-ale tale. Gen.

Dacă totuși nu te poți abține, treci la punctul doi:

Tupeu

Cum răspunzi invitațiilor de mai sus? Posibile sugestii:
1. Hai, mă, hai! Hai, arată-mi de ce ești capabil, dacă mă tot inviți la diverse. Hai, acu, aci! -> omulețul e posibil să vază că nu ești dusă de multe ori la biserică și să-și vadă de-ale lui.
2. Cu fața aia nu s-ar uita la tine nici dracu! -> omulețul ar putea continua, dar mergând pe ideea de ”Yo mamma is soo ugly”, găsești tu ce să-i zici. Practic e un battle.

Prin vorbe și nebunie poți sugera că ești suficient de sărită de pe fix încât să te lase în plata ta. Totuși, asta nu reprezintă o garanție.

Sprint bun

Dacă ai ajuns la punctul 3, e foarte posibil ca replicile tale să nu fi fost chiar pe placul ăluia de i le-ai zis. Caz în care, well, fugi. Nu te bați în faza asta, nu stai să dezbați. Dacă melteanul vine către tine și pare că vrea să te atace, fugi frățică.

Croșeu serios de dreapta. 

Și ultima, dar nu cel din urma chestiune, rămâne sfântul pumn. Cumva, dacă tu ai început să alergi și el a început să alerge după tine, nu-i chiar de bine. Că te poate prinde. Deci nu prea mai ai timp de pierdut. Dacă trebui să dai, dai. Fără să stai prea mult pe gânduri. Viteza de reacție primează. Că dacă îi permiți să se pregătească, nu-i chiar a bună. Dai și fugi. Cum să dai ca să fie bine? Ehe, asta într-un alt episod, voinicele mele.

Cu plăcere.

surse poze: aici și aici.

Supă creme de roșii cu lapte și oțet

Relația mea cu mâncarea a fost de love-hate. N-am luat-o prea în serios și asta a deranjat-o. Apoi m-am făcut că nu o înțeleg și i-am refuzat prezența în viața-mi. Nici asta nu fu chiar bine. Că pe cât de puțin o băgam în seamă, pe atât de mult se depunea pe mine. Groaznică epocă mai fu aceea:

De vreun an o ador. Am revenit la sentimente mai bune una față de cealaltă și ne înțelegem. Eu i-am descoperit aromele și am învățat să o îmbrac în condimente, ea mi-a descoperit slăbiciunile și a decis să nu mi se mai depună pe șolduri. Minunat troc.

Ce să mai… viața-i greu, dar e frumos. Așa mult îmi place bucătăria încât m-am ținut de capul lui Silviu, Private Chef in Las Vegas, să-mi deie rețeta celei-mai-bune-supe-din-univers. E-o supă cremă de roșii cu oțet balsamic și… lapte.

Luaț’ de notaț’:

  • 10 roșii medii
  • 6 ardei roșii mari
  • 2 morcovi medii
  • 4 cepe medii
  • 1/4 căpățână țelină
  • o căpățână usturoi
  • 4-5 foi dafin mărunțite
  • o lingură oregano
  • un praf de cimbru
  • 80 ml ulei de măsline
  • 25 ml oțet balsamic
  • 6-8 tulpini busuioc proaspăt
  • sare și piper după gust

Mod de prepare:
Se taie toate legumele, se adaugă în ploaie condimentele, sarea și piperul, se toarnă în tavă (dacă-s prea multe legume, se împart în doo tăvi), se amestecă bine cu uleiul și oțetul balsamic și se pun la cuptior la temperatura de 200 grade Celsius până se ard nițel la suprafață. Cumva e tare important să steie la cuptior mult și bine ca să prinză gustul ăla fain. 

După ce se scot din cuptior, legumele se bagă în blender. Deci, conținutul cald nu FIERBINTE, se trece prin cel mai blender pe care-l aveț’ în casă. Legumele nu vor fi singure în blender, ci însoțite de un pahar de apă. Mic de vreo 100 ml. Partea tare e că acu adăugați și lapte. Cam vreo 200 ml. După blender, luaț’ conținutul și-l treceț’ prin strecurătoarea CON, aia fină ca să nu rămâie nimic nepasat-de-să-l-ia-dracii.

În fine, ca să să fie treaba-treabă, luaț toată compoziția și o puneți într-o cratiță întru a o da în fiert. Dacă mai trebuie, mai puneț o linguriță de zahăr de ștevie (ziceți nu, zahărului alb!), eventual și-o lingură de smântână sau, de ce nu, și niște apă (depinde de cum vreț să fie compoziția).

Să creșteți mari!

sursă poză: aci și aci.

Și muiere și machidoancă

Nu m-am născut decât c-un singur talent: am ureche muzicală și prin urmare știu să reproduc notele pe care le aud, carevazică… știu să cânt. În rest, nimic.

N-a binevoit Ăl de Sus să mă pricopsească nici cu condiție fizică, nici cu vreun trup zvelt, nici cu o capacitate nemaiîntâlnită de a-mi ține echilibrul pe două roți (sau două picioare, că tot veni vorba), nici cu cea dintâi virtute – răbdarea, nici cu vreun fler în a pilota vehicule, nici cu nimic. Eh, și cu toate astea, am învățat să trăiesc io cu mine. Mi-am zis că:

Din fericire am avut marele noroc să mă nasc și muiere și machidoancă și încăpățânată. Și cumva nu prea a contat pentru mine că am fost 0 barat la multe lucruri. Am știut că prin muncă aisduă aveam să le obțin pe toate astea la care eram tufă de Veneția. Mai un strâns din dinți, mai o victimizare ca mai apoi să urmeze îmbărbătarea, mai niște plânsete, mai niște ambiț și aia era… veneau toate.

Prin urmare, din pre-adolescenta și adolescenta cu fundul mare, m-am transformat în fomeia cu constituție atletică, capabilă a fi în stare să biciclească și să nu se împiedice pe stradă când merge. O mare realizare pentru mine.

Cea mai recentă provocare căreia am fost nevoită să îi fac față : incapacitatea mea de a-mi menține corpul la suprafața apei și nu pe fundul ei. Cum s-ar zice, nu știam a înota. Eram aidoma unei balene care se ducea din colț în colț, care striga, râdea și înghițea apă, dar care, în nici un caz, nu reușea să înainteze mai mult de 1 metru în apă. 

Vorbesc la trecut pentru că acu nu mă mai panichez când văd apă, am o oareșce eleganță și coordonare în mișcări, nu disper dacă nu respir fix la al treilea braț (cum scrie în carte) și alte asemenea. Am învățat să mă joc în apă. Să stau mai relaxată, să mă bucur mai mult. Dar toate astea au venit cu muncă. Multă muncă. Și dacă io, cel mai lipsit de talente om de pe planetă (că am stabilit că am doar unul și atât), am reușit să deslușesc taina înotului, atunci toți pot face asta. Bă, dar toți.

Așa că articolul ăsta e pentru tine ăla de ziceai că nu poți să schiezi, alergi, slăbești, rezolvi o integrală, vorbești rusa sau alte asemenea. Și dacă tot e început de an și-ți pui treburi în cap și pe liste (ceea ce eu nu fac pentru că nu știu cu organizarea), apăi află că un om, femeie din lumea asta a reușit să înoate, în contextul în care înainte se îneca doar privind apa. 

sursă poză: aici și aici.

2017 – încă un an fără liste

Din păcate nu funcționez pe bază de liste. Nu am scris niciodată negru pe alb:
  • De anul viitor mă apuc de alergat.
  • De poimarți nu mai mănânc dulciuri.
  • De pe 16 încep cursul de barista.
  • Din februarie pun bani deoparte pentru călătorii
N-a fost să meargă metoda asta la mine. Io am făcut și apoi am vorbit despre asta. Țiu minte că am afirmat că alerg după ce aveam vreo câțiva zeci de kilometri la bord și kile de grăsime arsă. La primul “Wow, ce ai slăbit” am ieșit și eu “public” cu știrea asta. Le-am zis fetelor de la facultate. Am mai pus pe facebook câte un vizual în care sugeram cum că îmi place și mie treaba asta nouă – alergatul.
sursă poză: http://giphy.com/gifs/cindy-suen-DAkQgRccW0yZi
Funcționez, în schimb, pe bază de “treburi care mi se întâmplă și care conduc la niște schimbări”:
1. A fost nevoie să-mi dea soarta o lovitură în moalele capului – a se citi probleme de sănătate mai mult sau mai puțin grave – ca să devin din omul-care-se-agita-din-orice, omul-care-ia-lucrurile-asa-cum-sunt.
Ce-ncerc să zic e că: atunci când am realizat că era posibil să mă trezesc cu ditai boala, dacă nu mă duceam la control medical la timp – mi-am dat seama că toate problemele din viata mea de până acum, de pe toate planurile, erau fix niște căcaturi. Mă agitasem 28 de ani din niște căcaturi. The real deal was happening in that moment. Îmi tocisem neuronii din pricini total fucked up.
sursă aici: http://giphy.com/gifs/rolling-eyes-still-fight-after-being-divorced-c12vYfKIs2WRi.
2. ”Dar ce-o să zică lumea-type-of-human”, ”Vreau-să-mă-placă-lumea-type-of-human”. Dap. Io eram asta. Îmi păsa de toate părerile. Bă, dar de toate. Și-ncercam din răsputeri să-i fac pe alții nu să mă accepte, ci să mă placă, băbăiatule. Acu mă ghidez după un principiu simplu: The fuck I gave, went that way. Declar cu mâna pe inimă că nu-mi pasă nici dacă X-ulescu mă crede inteligentă/frumoasă/devreme-acas’, nici ce-o să zică Y-ulescu când o să mă vadă îmbrăcată nu știu cum. Bă, dar deloc. Aproape că mă și bucur când văz uameni care nu mă înghit. Însemnează că fac ceva care are puterea să deranjeze. Să nască niște reacții. Și asta-i bine.
sursă: http://giphy.com/gifs/iNyoPwpvhyBkQ.
Amu, ce să zic. E bine să ți-o iei ca să-ți dai seama care-s lucrurile care chiar contează în viața asta. Și e bine fără liste. E bine și să realizezi că ești mai bine la mansardă decât erai cu un an în urmă. Numai de bine pentru 2017.
Sursă poză aci.

Cum te schimbă călătoritul c-un bărbat

Provin dintr-un neam de nomazi. Aromâni that is. Așadar e perfect justificat să mă duc de colo până colo. Întruna. Îmi plăcea să mă plimb și-nainte să-l întâlnesc pe bărbosul din existența mea, îmi place și acu. Numai că bărbatu-mi, călător profesionist și (pe deasupra) și inginer, a schimbat niște foarte multe lucruri în modul meu de vedea țările îndepărtate. Așadar, fără alte introduceri, trec direct la subiect:

  1. Pre-Inginer obișnuiam a purcede în călătorii arătând a muiere: îmbrăcată în rochii pe care le asortam cu tot felul de cizme/sandale mai înalte, palton, poșetă. Ce să mai atâta încolo și-ncoace. Eram o domnișoară. Gen na-poftim:
În Lisabona: cu O poșetă și atât. Cu rochițe. Cu sandale. Ca o domnișoară.

2. Post-Inginer par un homeless, împodobit aidoma unui brad de Crăciun. Nici nu e de mirare că atunci când intru într-un hotel mai fiță-glam, duduile și duduii de la recepție ridică o sprânceană. Și io aș face la fel. Adică fac la fel de fiecare dată când mă văz în reflecția oglinzii.  Îmi aleg în călătorii, haine de tăvăleală. Bocanci sau pantofi de alergat, ăi mai comozi pantaloni și…piesa de rezistență: rucsac în spinare, frate. Mă și crucesc atunci când văd cum turiștii cu care ne mai întâlnim nu sunt la fel de încărcați ca și noi. Și asta pentru că în geantă sălășluiesc: hărți, șervețele umede/uscate, apă, feet-warmers (dacă e cazul), portofele, baterii externe, cabluri USB, baterii pentru aparatul foto, buf-uri (dacă e cazul), ochelari de soare etc.

Malmo, Helsinborg, Podgorica și Zabljak – cu gentoiul după mine

3.  Pre-Inginer mă trezeam într-o țară fix precum curca din ograda bunică-mii: total nepregătită, amețită, învârtindu-mă curioasă dintr-un colț în altul, fără un plan concret. Eram aproape așa:

Era Muntenegru. Podgorica era orașul. Nu aș fi știut asta azi, în ianuarie 2017, dacă nu ar fi fost Inginerul și cerințele lui.

4. Post-Inginer – nu doar că știu în ce țară merg (wow, that is something, o să ziceți), daaaar: îmi pun pin-uri pe google maps cu locurile pe care vreau să le văz, cetesc despre orașele pe care urmează să le văd și ….uf, mă chinui să deslușesc până și… (drums!) hărțile. Eu. Hărți. Eu și hărți. Da, știu. Sunt aproape muierea perfectă.

5. Pre-Inginer – nu reușeai să mă scoți din pieptul de pui cu salată la fiecare masă, nici picată cu ceară. Putea să fie el – concediul concediului. Nu conta! Amu? Realizez că mâncarea tradițională din țările vizitate, e parte din cultura ei. Așa că, frățică, las gândurile cum că street food-ul mi se depune fix pe șolduri, deși fix așa e, las nazurile, și le-ncerc pe toate. De aia în Serbia am mâncat Pljeskavica (un amestec de cărnuri de te lingi pe degete), în Polonia am zis da, băbăiatule bag și Pirogi (un soi de colțunași), în Belgia n-am refuzat un waffle, în Spania am comandat Paella (carbohidrați, carevazică) etc. Pentru că nu ar fi o călătorie completă dacă nu ar fi și cu bucatele de pe acolo. De aia. Și pentru că:

Pentru asta și pentru multe alte, mulțam bre, Inginerule. Călătoresc mai bine cu tini.

sursă poză: aici.

 

Cum să nu fii meltean la bazin

Meltenismul se vindecă prin bun simț, d’ooh. Dacă el nu există, se nasc articole de genul ăsta care explică ce și cum despre comportamentul uman la bazin. Iată regulile:

1. Bazinul nu e piscină
”Să moară familia mea, adică dacă are ambele, și bazinul și piscina, apă în ele, nu e la fel?” o să întrebe melteanul.
Răspuns: Nu. La piscină, în Loft sau în Bambu, poți să te duci așa :

Și poți să mergi fix în sictirul ăla. E chiar indicat. Însă, la bazin, ața în cur, bikinii, sutienul care abia îți acoperă nurii și alte asemenea, nu prea își au rost. Nici ăla cu paiete nu e încurajat a fi purtat. E indicat, în schimb, un costum întreg, rezistent la cât mai multe purtări (pentru că apa aia cu cu clor o să-l afecteze). Practic, nu te duci să-ți iei costum de bazin de la Victoria’s Secret ci de la Decathlon’s Secret, Hervis’s Secret, Intersport’s Secret.

2. Bazinul nu e jacuzzi

Că dacă bazinul era jacuzzi, îi zicea direct jacuzzi, nu-i mai zicea bazin. Practic, în bazin, omuleții înoată sau se chinuie să nu moară înecați cu propria salivă (vezi cazul meu). Și pentru că în bazin, creștinii vor să se miște și nu să lâncezească, că ei de aia și-au făcut abonament, nu te mai așeza pe marginea bazinului la clacă cu alți burtoși. Că nu-i frumos. Și mai și încurci.

3. Bazinul nu e cadă

În bazin nu te bagi ca să te speli. În bazin te bagi gata spălat. Da, știu, poate că mergi la bazin sâmbăta, când e și ziua ta de baie, dar asta nu înseamnă că atunci când ajungi la bazin te arunci în apa cristalină ca o sirenă / balenă eșuată. Te speli la dușurile de sunt acolo. Iei toată grăsimea de pe corpul tău și abia apoi te afunzi.

4. În bazin nu intri cu pletele-n vânt

Că părul cade, bată-l-ar norocul să îl bată. Și practic îți rămân niște multe lațe prin bazin, lațe ce ajung la alții în gură / față. Îți iei o cască, îți aduni părul în ea și apoi intri în bazin. Că e cu civilizație. Da, știu. Pare că ai un prezervativ în cap. Aia e. La bazin nu te duci să agăți. Că bazinul nu e piscina din Loft. 

5. La bazin nu te apucă afecțiunea

Și asta pentru că bazinul, pentru a cinșpea oară, nu e piscină. Nu te apuci să-ți încolăcești picioarele în jurul ăluia / ăleia cu care ai venit și nici nu te apuci să te limbocești pe acolo. Că e cu decență. Și bazinele serioase specifică treaba asta. Deci scene dintr-astea, rămân pentru Bambu, Loft și altele, da?

Cam atât pentru azi. Revin cu update-uri pe măsură ce-o să simt nevoia. Doamne Ajută la toată lumea.

sure poze: pixabay.com & giffy.com