Despre începuturi

Cristina Costache a fost omul care, văzându-mă pentru a treia lună consecutivă în sediul ambition!, mi-a zis:
– Măi, dar tu ne iei premiile!
M-am scuzat și i-am zis că îmi plac tare mult concursurile de eseuri din revista ambition! și că deh, scriu de mică și că…  am zis să-mi încerc norocul cumva.

Mi-am luat voucherele Benvenuti & Cărturești și am plecat din biroul ei înspre căminele Moxa unde locuiam. Cristina era redactor-șef și publisher pentru agenda și revista ambition!, io eram în anul 3 de facultate. Mi-a spus că scriu bine și m-a întrebat dacă nu aș vrea să fiu redactor pentru revistă.
– Cu contract de colaborare. Lunar adică, a completat ea.
Am zis că da, neștiind în ce mă bag. Io aveam în cap una și bună. Voiam să scriu și aia era. Așa a început aventura.

Primul meu articol publicat în revistă a fost un interviu cu Emi Gal. Habar n-aveam ce făceam, mergeam doar pe intuiție și mă interesa ca ceea ce scriu să curgă lin ca o poveste. Doar după asta mă ghidam. Common sense.

După câteva luni de colaborare, i-am zis Cristinei că trebuie să-mi caut un loc în care să fac practică pentru că aveam nevoie de fițuica aia acu în ultimul an de facultate.
– E ok, mi-a zis. O să vorbesc la departamentul de vânzări și o să-ți găsim un internship la noi.

M-am dus la interviu la departamentul de vânzări ca o floricică. Am fost întrebată: ”ce e marketingul?” și am dat definiția aia stufoasă din manualul de Bazele Marketingului. Omul din fața mea a zâmbit, fetele din birou au râs, io m-am înroșit. Eram convinsă că o să fiu trimisă acasă.
– Începi de luni, mi-a zis managerul departamentului în timp ce îmi strângeam lucrurile. Marketing înseamnă să vinzi. Atât. Restul e bullshit de ASE.

M-a luat în primire Jescu. Io îi spun Jescool. A fost omul care m-a învățat să scriu mailuri care chiar să fie citite de brand manageri și nu trimise direct în junk. Tot ea mi-a explicat cum se vinde un pachet silver cu: ”un full page în revista ambition!, secțiune dedicată în agenda ambition! și bonus! banner & articol pe site-ul ambition!”. ”Vă dăm ceva și pe online” era asul din mânecă pe care noi ca vânzători de advertising, îl scoteam în fața brand managerilor atunci când vedeam că o dădeau cotită omuleții că nu au buget.

N-o stressam doar pe ea. O aveam și pe Novac. Novăcel pentru prieteni. Ea venea cu mine la întâlniri și prelua legătura atunci când eu, la cei 22 de ani ai mei, trebuia să-i spun unui HR sau brand manager:
– Vă costă 8500 eur +tva.
Tot ea îmi zicea să nu mai mănânc mere cu Fibrobar că o să mor. Ea a fost și omul care venea cu mine la alergat pe stadionul Olimpia. Mergeam la balurile de boboci pe care le organizam și râdeam zgomotos prin birouri.

ambition! a înseamnat vreo 3 ani din viața mea. I was lucky. A fost o școală bună. Așa că tu, studențache speriat care nu știi ce-o să faci cu viața ta, fă bine și găsește-ți o Cristina Costache, o Jescool sau o Novăcel și-o să-ți fie bine. Pe cuvânt.

 

Povestea lui Silviu Briceag: omul & Chef-ul din Las Vegas

Silviu e unul dintre semifinaliștii show-ului ”Chefi la Cuțite”. Și mai e și unchiul meu, cel-care-vrea-să-îi-spun-văr-miu. Locuiește în Las Vegas unde e Private Executive Life Style Chef. I se zice ”Drujbă” pentru că, well, numele lui de familie – ”Briceag” l-a făcut pe un fost coleg de liceu care nu știa exact cum îl cheamă, să-l strige utilizând o serie de obiecte contondente. După ”cuțit & lamă” a ajuns la ”Drujbă” și așa i-a rămas numele.

A început să gătească din curiozitate. Fără să-și propună sau măcar să viseze la o carieră în domeniul ăsta. Deh, omul o apucase pe drumul ăla academic cu facultate și tot tacâmul. Doar nu avea să se abată de la el? Mă rog. Așa ar face mai toată lumea. Nu și Silviu. El s-a băgat la un curs de bucătarie imediat după ce a terminat cu universitatea. Cocheta cu bucătăria, le gătea prietenilor, îl fascinau culorile din farfurie și și-a zis să facă ceva mai mult pentru ceea ce era pe atunci, un simplu hobby.

Recunoaște că i-ar fi plăcut să construiască aici ceva, orice în domeniul ăsta, dar nu a fost să fie. Și a plecat. În UK. Unde a fost Chef de Partie în cadrul unui Gastro Pub, Farm House. Și-a petrecut câteva luni și prin Franța. Și poate că ăsta-i motivul pentru care e îndrăgostit de French Cuisine.

Sigur că lucrurile nu au mers ca unse în UK pentru că, nu-i așa, care ar mai fi farmecul vieții? Pentru că nu avea permis de muncă și ședere, s-a trezit după 8 luni făr de job. N-a disperat, n-a renunțat. Deși sorții nu erau chiar de partea sa. După o perioadă care l-a pus la grea încercare, a obținut mult doritul permis. De aici încolo nimic nu i-a mai stat în cale: s-a angajat la un restaurant în Cambridgeshire ca Sous-Chef. 

Și pentru că hard work does pay off, ownerul restaurantului din Cambridgeshire i-a spus după doar 1 an: ”Silviu, deschid încă o locație și mă bazez pe tine să aduci un suflu nou acolo”. Omul a acceptat provocarea, și-a făcut treaba și după ce s-a asigurat că toate merg ca pe roate, a plecat spre noi orizonturi, în SUA pentru a fi împreună cu viitoarea soție. E plină de viață, râde și are o bunătate cât casa. O cheamă Elena și e printre cei mai curajoși oameni pe care îi știu. Și-i este cel mai bun prieten și cel mai aprig critic lui Silviu. 

Deci să recapitulăm. Ce face Silviu? Renunță la un loc de muncă foarte bun, renunță la tot networkingul pe care și-l făcuse în Anglia și merge peste ocean. În UK avea 3 nivele terminate din 4 posibile în specializarea de Chef și Hospitaliy, în US era încă un român, ca oricare altul. În UK era cunoscut și recunoscut, în US nu știa nimeni de el. Și cu toate astea a decis să facă pasul ăsta. Pentru că are sânge în instalație. Și bine a făcut.

În US și-a întemeiat o familie și tot acolo a reușit să-și urmeze chemarea: gătitul. Și asta pentru că dincolo de pasiunea pentru bucătărie, a avut norocul să dea peste un om care a crezut în el. Long story short: în US, Silviu a început prin a-și ajuta un prieten într-un proiect de design interior. Pentru că na, nu era ca și cum restaurantele îl așteptau cu brațele deschise. Toate începuturile sunt grele și el a zis: ”fuck it, pot să trec și peste asta”. Buuun. La un moment dat au ajuns în casa unui om, mare om, care i-a pus o simplă întrebare: ”Tu ce faci, de fapt? Cu ce te ocupi? Nu mă înțelege greșit. Sunt foarte mulțumit de cum mi-ați amenajat casa, dar nu văd pasiunea aia în ochii tăi. Deci ce faci?” Silviu i-a explicat atunci că e Chef și i-a vorbit puțin despre ce înseamnă cookingul pentru el. După ceva timp, Silviu s-a întâlnit cu același om, pe numele lui Charles Lawson la un eveniment. Au povestit mai pe larg despre bucătărie și de ce e o artă în adevăratul sens al cuvântului. Au făcut schimb de numere de telefon și aia a fost.

După 2 luni, Silviu primește un telefon. Era Charles care i-a zis că a cumpărat un restaurant pentru că l-a cunoscut pe el și a văzut pasiunea din ochii lui atunci când vorbea despre mâncare. Mai mult decât atât: Silviu era responsabil de el.

Omul nu prea știa ce să zică, cum să reacționeze. A spus că nu poate să-și asume o așa responsabilitate, că nu a mai lucrat într-un restaurant din State, că câr, că mâr. ”Dacă ești într-adevăr așa de pasionat cum am simțit, dacă ești într-adevăr așa serios și determinat, te vei descurca” i-a zis Charles. Ce era să facă? A zis: ”Challenge Accepted”. Așa începe povestea Scratch House. Silviu a amenajat 100% bucătăria, s-a implicat în design-ul restaurantul, a recrutat oamenii cu care urma să lucreze, iar după 1 an de muncă titanică, The Scratch House s-a inaugurat. Casual-Fine Dining era conceptul restaurantului și a avut un succes fulminant.

La 3 luni de la deschidere, unul dintre cei mai mari editori și critici culinari din Las Vegas a cinat acolo fără ca cineva să știe cine este. Impresionat de toată experiența trăită, la 2 zile după povestea asta, Scratch House s-a trezit cu o echipă de reporteri și fotografi trimisă de acest critic culinar. Omuleții au făcut un interviu cu Silviu & echipa și l-au publicat în cea mai mare revistă de informare turistică din oraș: Las Vegas Weekly Magazine. 

Din cauze politice, The Scratch House s-a închis. Dar nu s-a renunțat de tot la idee. No way. Proiectul e momentan în stand-by. Care a fost partea bună a acestui eveniment? Faptul că mai toți clienții fideli ai restaurantului au început să-l sune pe Silviu ca să-l întrebe pe de o parte ce s-a întâmplat, pe de cealaltă parte să-i propună să vină să le gătească acasă. Pentru că, spuneau ei, nu mai puteau mânca altă mâncare în afară de cea făcută de el. Și de aici începe cariera lui Silviu de Private Chef. Executive Life Style Private Chef, de fapt. Pentru că el le face clienților lui meniuri personalizate, în funcție de ceea ce își doresc ei: să slăbească,  să se mențină, să le crească masa musculară, să aibă mai multă energie, să mănânce ca la mama acasă. Etc.

Și care e treaba cu Chefi la Cuțite până la urmă? Păi, dacă tot se uita la show și dacă tot îi admira pe cei 3 chefi, a zis să răspundă banner-ului de pe site care îl targeta într-o veselie și-i spunea: ”înscrie-te!”. ”Bine, bă! Mă înscriu! Gata!”. Silviu a venit la Chefi la Cuțite pentru experiența inedită, pentru oameni, pentru idee, pentru networking și pentru că vrea să aducă bucătăria românească cu ”un face lift demn de 2016-2017 exact în inima și strălucirea Las Vegas-ului”. Cred că i-au ieșit toate astea.

Chefi la Cuțite a însemnat câteva luni bune departe de familia din America, dar totodată câteva luni alături de familia lui din Constanța, alături de mine, Inginer și Motănescu. Am râs, am gătit și am pălăvrăgit cu omul ăsta așa cum nu am făcut-o cu nimeni. El e Silviu. Și mă simt onorată că-l cunosc.

Călătoriile dăunează grav monotoniei

Era joia dinaintea Paștelui lui 2015 când, târziu în noapte, după vreo două pahare de vin băute pe stomacul gol, am stabilit cu Matei să mergem în Barcelona. El era în Doha, eu în București. Vorbeam de vreo lună întruna.

El spera să nu fiu vreo nebună, eu speram să nu-mi dea țeapă cu călătoria. Când mi-a trimis o poză cu cuțitele lui din bucătărie, am început și eu, la rându-mi, să mă rog să nu fie vreun nebun. Nu era. Pe cuvânt:

Am aflat în Barcelona că pot să-i zic aceluiași om de dimineață: ”lasă-mă pe mine să car ghiozdanul că tu ai deja multe în spinare” și seara să-i mărturisesc: ”te urăsc, nu mai vorbi cu mine. mă dor toate. nu mai merg niciodată nicăieri cu tine”. Și asta de mai multe ori. În câteva minute.

Tot în Barcelona am aflat că eu nu știu să citesc hărți, iar că el nu pleacă din camera de hotel fără un itinerariu bine stabilit. Am mai aflat că somnul până la ore târzii nu e inclus în sejur și că street food-ul e un must dacă vreau să make the most of the trip. Și voiam.

Găteam fructe de mare, beam Sangria, mâncam înghețată cumpărată de pe Rambla și ne calculam banii de vizitat toate cele pe care le avea de oferit orașul ăla. Și văleu câte erau.

Barcelona ne-a făcut să prindem gustul călătoritului împreună. Nu ne-am zis ”ești atât de frumoasă când dormi” (pentru că nu-i plăcea să dorm și, fie vorba între noi, nu sunt chiar cea mai plăcută apariție atunci când sunt în lumea lui Ene) sau ”mi se pare sexy că reușești să faci cele mai tari itinerarii” (pentru că n-ar strica să mai ratăm câteva obiective turistice ca să nu mor de oboseală pe acolo). Au fost mai degrabă niște sincere: ”Am râs cu tine. Ar trebui să facem asta mai des. Poate că data viitoare nu-ți mai iei Converșii ăia în picioare”. Atât.

Au trecut doi ani și suntem la 18 țări și 40 orașe. E altfel de fiecare dată. Și da, sunt multe țări. Doar că noi ne-am stabilit prioritățile din acest parteneriat domestic de la bun început. Ele sunt: călătorii & mâncare bună (gătit și mâncat în egală măsură). Un plan simplu de care ne ținem. Lăsăm hainele scumpe, ieșitul în Loft, redecoratul apartamentului sau te-miri-ce-altceva pentru altă dată, pentru un noi viitor și/sau pentru alții. Vedem.

Lamulțean, nouă.

 

 

 

Hai, bă! Te întrece o fată?

Am auzit pentru prima dată treaba asta rostită de-un băiat către un altul, când eram printr-a doua. Cutezasem a îndrăzni să întrec un coleg la mâncat pufuleți. Îl făcusem și la timp și la cantitate mâncată. I-oi fi părut delicată ca o floare colegului cu pricina, de nu și-o fi putut închipui în veci că sunt capabilă de așa performanță. Altfel nu-mi explic.

Finuță eram, dar în mine se ascundea o fiară [nu-i clișeu, jur]. Copilăream cu verii mei care mă învățau cum să supraviețuiesc în condiții vitrege, a se citi: ”cum să prind și io dulciuri și desert”, deci viteza cu care mâncam era principalul meu asset. Că dacă nu mâncam repede când mă așezam la masă cu ei, nu mai prindeam mâncare deloc. Am stat și m-am gândit nițel de ce i s-o fi părut imposibil să-l întrec că nu era chiar fizică cuantică ce făceam noi în concursul ăla, dar deh.

Ulterior, de-a lungul vieții am tooot auzit-o pe asta cu: ”te întrece o fată” în special la activități fizice. Și cum am experimentat handbal, fotbal, alergat și înot, oho câte ocazii au fost.

Cel mai recent episod a fost la bazin când niște unii pe care, judecându-i strict după fizic, nu păreau chiar frați cu sportul, s-au apucat să-și dea coate văzând că io înot făr de oprire pe culoar. Și nu doar că făr de oprire, dar și mai repede ca ei. În orice stil posibil și imposibil, io îi întreceam. Ei erau în competiție cu mine. Io eram în competiție cu mine-cea-de-ieri. ”Hai, coaie! Te face gagica?” i-a zis burtosul nr 1, burtosului nr 2. Cu tot respectul pentru burțile lor și investițiile făcute în ele. Astea n-au a face.

O pereche de ovare pentru ei însemnau automat: viteză mai mică, rezistență mai puțină, tehnică mai îndoielnică și determinare puțină și nu prea. Ferească Sfântul să se fi gândit vreo unul dintre ei că aveam mai mult exercițiu decât dânșii. Mai multă experiență cum s-ar zice. Așa cum avusesem la concursul de mâncat pufuleți. Într-a doua. Ce trist, bă. Și da, i-a întrecut o fată, bă.

 

surse poze: aici, aici și aici.

Comuniștii și străbunică-miu

Despre străbunică-miu se spunea că e Ciocoi. Mai toată lumea din sat îl numea așa. Avea animale și pământuri. Era înalt și alb la chip. Umbla cu mătănii în mână și pășea demn și drept.

Printre cei mai înstăriți dintre locuitorii din Sarighiol de Deal, străbunică-miu a fost și el la un pas să fie prădat de comuniști. A avut însă, suficientă nebunie și curaj încât să-l trimită pe ăl mai mare dintre copiii lui, bunică-miu, să plece de acasă cu oile și caii în miez de noapte. Altfel? Altfel, comuniștii aveau să vină și să îi ia tot. Și începeau cu ce găseau în grajduri.

Bunică-miu avea 12 ani la vremea aia. Era de-o șchioapă. Cu animalele după el, bunică-miu a părăsit casa părintească din Tulcea și a ajuns tocmai în Ialomița. A stat o săptămână sub cerul liber. Și ușor nu i-a fost căci era iarnă. A traversat ape înghețate, a dormit prin pădure. Cu provizii, cu haine groase și cu inconștiența specifică vârstei, a reușit să-și ducă misiunea la bun sfârșit. S-a întors după ce pericolul trecuse. S-a întors cu averea pe care leprele alea de la partid voiau s-o fure.

Nici grânele din gospodărie n-au fost uitate. Și de aia, străbunică-miu a săpat gropi adânci în pământ, pământ în care a ascuns recoltele de grâu și porumb. A lăsat doar 1-2 saci în hambar și le-a explicat uamenilor de la partid că: ”Doar atât avem, suntem familie mare. Am 5 copii. De unde să am mai mult? Ăștia micii mănâncă!”

Comuniștii nu voiau să te știe nici educat, nici înstărit și nici cu păreri. Te voiau oaie în turmă. Și străbunică-miu nu era nici pe departe unul care să urmeze ordine. El era ăla care le dădea. 

Securiștii nu s-au lăsat și au reușit să-i ia totuși ceva ce nu putea ascunde, ceva cu care nu putea pleca. I-au luat pământurile. Toate. Pentru că asta știau ei să facă. Să nimicească. Comuniștii de atunci au urmași de seamă. Îi găsim în parlament. Pe acolo își fac veacul.

sursă poze: aici.

Mersi, bă!

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei îs ăia care te găsesc nesigur și care sapă în tine. Culmea? Tu ești ăla de le înmânează uneltele. Tu ești ăla care se pune pe sine la dispoziția lor și care le zice: ”Intrați, bă! Cu tot cu bocancii ăia din picioare. Nu vă descălțați! Nu ratați niciun locșor din mine. Dați și de mai multe ori dacă e nevoie. Ca să știți o treabă”.

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei îs ăia care-ți ștampilează fără să ezite: neîncrederea în propriile forțe, îndoiala veșnică cum că ai și te-ai putea găsi mai bine.

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei sunt ăia care asemenea unor paraziți au nevoie de un organism-gazdă pe care să-l sleiască și să-l usuce.

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei sunt ăia din cauza cărora în Mega Image, te pierzi printre rafturi căutând întruna ce-ți place. Pentru că nu mai știi și nu mai ții minte cine ești. Pentru că până nu demult știai doar ce le place lor și te uitasei pe tine.

Sunt buni și oamenii care te lasă defect. Ei sunt ăia de care-ți amintești când te trezești într-o zi: singur, sigur, încrezător și liber. Și e al dracului de bine.

Deci mersi, bă.

sursă poze: aici.

Câte ceva despre gătit

Într-o lume în care ne apucăm de treburi pe care nu știm dacă și când o să le terminăm sau cum o să le terminăm, vine și… gătitul care, spre deosebire de multe lucruri, are o finalitate precisă și-ntr-un interval de timp definit. După juma de oră – o oră – doo – hai doișpe (dacă e și cu lăsat peste noapte la dospit un aluat), din ingredientele alea, ai certitudinea că iese ceva.

Ăsta e unul dintre cele mai mișto lucruri când vine vorba de nebunia asta numită gătit. Că știi că duce undeva. Sigur că, de preferat, e să nu ducă la ceva în gunoi, ci într-o farfurie.  

Într-o lume în care din ce în ce mai multe lucruri sunt de-a gata, făcute de alții, vine și… gătitul care e actul ăla creator al tău și doar al tău. Și nu ți-l poate lua nimeni. Că vezi acolo ingredientele și apoi… rezultatul. Și-i fain să știi că din mânuțele alea două a ieșit o treabă comestibilă.

Într-o lume în care suntem pe fast forward în fiecare zi, vine și… gătitul slow food în care deodată cu măceratul cărnii și odihnitul legumelor în tot felul de sosuri, mai respiri și tu nițel din timpul care se scurge mai cu răbdare, mai pe îndelete. Gen:

Mă rog. Ce încerc să spun e că mișto să gătim. Pe bune că e.

surse poze: aici și aici.

 

Despre parenting numai de bine

Știți tehnica aia de parenting: ”te fac să te simți prost pentru că vreau să dai ce-ai mai bun din tine”? E tehnica lu’ taică-miu, tehnică ce s-a întors împotriva lui de când i-am plecat din casă.

Toate: ”dar X-uleasca de ce a putut să ia 10 și tu doar 9.80?” s-au transformat în: ”bă, dar nu mai învăța nopțile prin sala de lectură că numai cu cearcăne te văd”. 

Toate: ”alergi cu curu-n spate” (de parcă curu ar putea vreodată să fie în față) s-au transformat în ”băi, dar chiar trebuie să alergi în fiecare zi? o să rămâi fără genunchi!”

Acu’, fac mișto de problemele existențiale ale lui taică-miu. N-am avut nevoie chiar de terapie să trec peste treburile astea, dar nici bine nu mi-a fost în adolescență și pe la douăzeci și-umpic de ani.

Partea bună din toată povestea asta e că la mine, din pricina lui, nu funcționează ideea aia cu puterea exemplului. Never has, never will. Adică io nu-mi setez benchmark-uri constând în oameni. Dacă Z-ulescu e calm și io înjur, well, nu vreau să fiu ca Z-ulescu. Dacă Y-ulescu obișnuiește să se încalțe cu stilettos și io prefer bocancii, well, io niciodată nu o să vreau stilettos deși se văd al naibii de mișto picioarele în ei. Pentru că mie îmi plac bocancii.

Când am fost acu ceva ani la ai mei și m-au văzut cum eram îmbrăcată și cum n-aveam nici o gară în a mai scăpa câte-un: ”las-o-n pizda mă-sii de treabă”, taică-miu m-a luat deoparte și mi-a zis: ”Ție chiar nu-ți pasă de cum sunt unii și alții, nu-i așa?” ”Bingo” i-am zis bând al doilea pahar de vin. ”De ce, măi tată?” ”Păi, pentru că de aia. Pur și simplu. Am crescut nepăsându-mi. Și a fost  bine. Că uite, nu am ajuns chiar ultimul om”. ”Deci tu chiar nu o să faci nuntă de machidoni și nici nu o să intri în rând cu lumea” a continuat el. ”Chiar nu” i-am mărturisit. ”Eh, mai am o speranță la Ionuț”, a concluzionat. ”Dar rămânem prieteni, da?” m-a întrebat. ”Da, tata, rămânem”.

Mno, și de atunci taică-miu nu mă mai compară cu nimeni. Nu i-a luat decât 25 de ani. Și e fain că de 3 ani și ceva nu-mi mai zice cum nu înjură fetele de vârsta mea, cum se căsătoresc și se așează la casele lor, cum se duc cu mașina și nu cu trotineta la birou, cum se îmbracă ca niște femei, nu ca niște fete de liceu. Fantastic sentiment.

surse poze: aici și aici.

Mic ghid de supraviețuire nocturnă

Dacă ești muiere și dacă te găsește noaptea pe străzi, e bine să fii conștientă că trebuie să ai un mix de caracteristici la care să apelezi dacă situațiunea o cere. Acestea sunt: capacitatea de ignorare, tupeu, sprint bun și croșeu serios de dreapta. Cumva, dacă prima nu funcționează, se apelează la a doua, dacă nici aia nu merge, se trece la treia și tot așa. Adică ordinea nu-i deloc întâmplătoare. Recomandat e să nu se treacă de la 1 la 3 sau, mai rău, la 4. Că există o logică. Să le luăm pe rând:

Capacitate de ignorare

”Hei, gagica! Ce te-aș bip bip și mai ales bip! Hei, gagica! Ce picioare ai! Nu vrei să le pui în jurul gâtului meu?! Să-mi bag puța cum te-aș pune să stai în pozițiile x, y, z!”

Teoretic e bine să nu răspunzi acestor invitații. Să dai muzica tare în căști și să-ți vezi de-ale tale. Gen.

Dacă totuși nu te poți abține, treci la punctul doi:

Tupeu

Cum răspunzi invitațiilor de mai sus? Posibile sugestii:
1. Hai, mă, hai! Hai, arată-mi de ce ești capabil, dacă mă tot inviți la diverse. Hai, acu, aci! -> omulețul e posibil să vază că nu ești dusă de multe ori la biserică și să-și vadă de-ale lui.
2. Cu fața aia nu s-ar uita la tine nici dracu! -> omulețul ar putea continua, dar mergând pe ideea de ”Yo mamma is soo ugly”, găsești tu ce să-i zici. Practic e un battle.

Prin vorbe și nebunie poți sugera că ești suficient de sărită de pe fix încât să te lase în plata ta. Totuși, asta nu reprezintă o garanție.

Sprint bun

Dacă ai ajuns la punctul 3, e foarte posibil ca replicile tale să nu fi fost chiar pe placul ăluia de i le-ai zis. Caz în care, well, fugi. Nu te bați în faza asta, nu stai să dezbați. Dacă melteanul vine către tine și pare că vrea să te atace, fugi frățică.

Croșeu serios de dreapta. 

Și ultima, dar nu cel din urma chestiune, rămâne sfântul pumn. Cumva, dacă tu ai început să alergi și el a început să alerge după tine, nu-i chiar de bine. Că te poate prinde. Deci nu prea mai ai timp de pierdut. Dacă trebui să dai, dai. Fără să stai prea mult pe gânduri. Viteza de reacție primează. Că dacă îi permiți să se pregătească, nu-i chiar a bună. Dai și fugi. Cum să dai ca să fie bine? Ehe, asta într-un alt episod, voinicele mele.

Cu plăcere.

surse poze: aici și aici.

Supă cremă de roșii cu lapte și oțet

Relația mea cu mâncarea a fost de love-hate. N-am luat-o prea în serios și asta a deranjat-o. Apoi m-am făcut că nu o înțeleg și i-am refuzat prezența în viața-mi. Nici asta nu fu chiar bine. Că pe cât de puțin o băgam în seamă, pe atât de mult se depunea pe mine. Groaznică epocă mai fu aceea:

De vreun an o ador. Am revenit la sentimente mai bune una față de cealaltă și ne înțelegem. Eu i-am descoperit aromele și am învățat să o îmbrac în condimente, ea mi-a descoperit slăbiciunile și a decis să nu mi se mai depună pe șolduri. Minunat troc.

Ce să mai… viața-i greu, dar e frumos. Așa mult îmi place bucătăria încât m-am ținut de capul lui Silviu, Private Chef in Las Vegas, să-mi deie rețeta celei-mai-bune-supe-din-univers. E-o supă cremă de roșii cu oțet balsamic și… lapte.

Luaț’ de notaț’:

  • 10 roșii medii
  • 6 ardei roșii mari
  • 2 morcovi medii
  • 4 cepe medii
  • 1/4 căpățână țelină
  • o căpățână usturoi
  • 4-5 foi dafin mărunțite
  • o lingură oregano
  • un praf de cimbru
  • 80 ml ulei de măsline
  • 25 ml oțet balsamic
  • 6-8 tulpini busuioc proaspăt
  • sare și piper după gust

Mod de prepare:
Se taie toate legumele, se adaugă în ploaie condimentele, sarea și piperul, se toarnă în tavă (dacă-s prea multe legume, se împart în doo tăvi), se amestecă bine cu uleiul și oțetul balsamic și se pun la cuptior la temperatura de 200 grade Celsius până se ard nițel la suprafață. Cumva e tare important să steie la cuptior mult și bine ca să prinză gustul ăla fain. 

După ce se scot din cuptior, legumele se bagă în blender. Deci, conținutul cald nu FIERBINTE, se trece prin cel mai blender pe care-l aveț’ în casă. Legumele nu vor fi singure în blender, ci însoțite de un pahar de apă. Mic de vreo 100 ml. Partea tare e că acu adăugați și lapte. Cam vreo 200 ml. După blender, luaț’ conținutul și-l treceț’ prin strecurătoarea CON, aia fină ca să nu rămâie nimic nepasat-de-să-l-ia-dracii.

În fine, ca să să fie treaba-treabă, luaț toată compoziția și o puneți într-o cratiță întru a o da în fiert. Dacă mai trebuie, mai puneț o linguriță de zahăr de ștevie (ziceți nu, zahărului alb!), eventual și-o lingură de smântână sau, de ce nu, și niște apă (depinde de cum vreț să fie compoziția).

Să creșteți mari!

sursă poză: aci și aci.